vineri, 18 august 2017



Barcelona, 1ianuarie, de fapt încă 31decembrie. Zorim spre Fântâna Magică, auzi, Fântâna Magică, aştia numa'n păsărele-o ţin.
Avem cu noi o sticlă de şampanie şi pălării (ne-am spălat pe cap şi-i rece). La 00.00 e ziua mea, e drăguţ un pic să fiu zevzeacă de ziua mea. Ajungem la metrou. E plin de oameni zevzeci şi ei. Mă bucur, îmi plac toţi oamenii ăştia de toate naţiile. Stai că mai vin...E pliiiiin. N-o să încăpem în metrou. Sunt mult prea mulţi oameni...
Boboc aruncă în aer întrebarea de care am fugit toată seara:
-Dar dacă o să fie un atentat?
-Nu, n-o să fie. Şi dacă o să fie, o să fie la Sagrada Familia sau pe Ramblas, nu aici în metrou.
-Dar toate atentatele se petrec în locuri ca ăsta, n-o să atace Sagrada Familia...vai,Vasi...
-Nu, nu, sigur nu. Nu atacă ăştia Barcelona fix acum, de Anul Nou, au ei alte mize mai mari, se duc în Turcia...
Nu e că n-ar fi putut să atace metroul nostru sau că n-aş fi crezut asta, ci că...nu prea puteam să-mi imaginez sfârşitul şi cum se simte el. Cu ce organ simţi sfârşitul prima dată? Nu ştiu dacă să ţin ochii deschişi sau nu, deşi am impresia că o să-i închid...Ce-o să mă doară cel mai tare când o să sărim în aer?! Uite...nu am apucat să mă gândesc la asta!!! N-am apucat să mă gândesc la nimic...Cum o să mă găsească mama, ce-o să se întâmple cu telefonul meu?
Bărbatul ăsta de care zice Boboc nici nu e aşa dubios...Bine e...un pic...dar mie mi-e milă de el! Toţi ne uităm suspicios la dânsul şi e chiar urât din partea noastră, pun pariu că se simte chiar ca curu! Ce naiba, n-o să sărim în aer până la urmă, nu???
Mie mi-e milă de el. Boboc...te roooog....te rog nu mă speria! Nu prea ştiu ce să fac când sunt speriată, nu prea ştiu cum să mor acum acum. Nici n-am apucat să mă gândesc la asta. Futu-i! Îmi bate inima...sunt extrem de mulţi oameni, îmi e frică! Ce frică ciudată! Frica asta, Doamne...Hopa! Doamne, eşti? Auzi? Cred în Tine...Cred în Tine, zi-mi ce fac acum dacă sărim în aer?
Aş fi vrut să mai trăiesc puţin...şi nu-mi place deloc să mor aşa pe-aici...să mă fac bucăţi...uite, nu mai pot să mă prefac că nu mi-e frică, Boboc aproape plânge...Frica asta idioată...Doamne, n-aş fi vrut să mor
Evident că n-am murit. Dar da, în noaptea aia au atacat Turcia şi da, în Spania s-au dus pe Ramblas. Cine ştie dacă n-au tras la sorţi. Şi da, s-au plămădit în frica noastră.

marți, 8 august 2017

băieti răi


- Să ai grijă, Vasilică hăi, când îți alegi bărbatul! Că sunt răi...sunt răi și trebuie să ai mare grijă, să-ți iei unul care să nu te bată.Să-l testezi dinainte, să vezi cum face când e beat, bine-ar fi să nu prea bea, că nu știi niciodată! Dar decât bătută, mai bine singură!
 Aveam probabil 5 sau 6 ani când am auzit asta prima dată...și de-atunci până la 25, când s-a liniștit  bunica mea crezând c-o să mă duc la mănăstire. Pe ea n-a prea rușinat-o că nepoată-sa nu vine acasă în nicio vacanță c-un fecior.
...

În vara aceea era cald ca acum și mi-am zdrelit genunchii pe pietrișul bătătorit de roțile căruțelor care duceau covoarele la spălat în Ozana. Pustiu! Praf, sânge, muci în gură și inima care bătea de frică și de groază. Am fost la chioșc să iau pentru ”nenea” țigări. Nenea e unchiul meu, așa i-am zis eu dintotdeauna, nenea a fost cel mai frumos bărbat din copilăria mea, brunet ca un grec și țanțos. Când eram mică mică, mă întrebam de ce mama l-o fi plăcut mai mult pe tata și nu pe nenea...pe frate-su adică..
I-am cumpărat țigările și am pornit spre casă.
Pe uliță la noi, undeva înspre ”prund, unde stau țiganii” era o casă frumoasă în curtea căreia nu știu dacă am intat vreodată. În curtea aia locuiau doi băieți. Răi. Unul mai rău ca altul. Bătăuși și scandalagii. Cu unul mă împrietenisem (cu cel mic). Ne mai prindeam în același grup la câte-un Vațiascunselea sau Șaptepietre.Cu celălalt însă era imposibil. Se uita la mine și intram în pământ de frică. Lovea tot ce-i ieșea în cale, așa auzisem.

Și l-am văzut pe uliță...S-a uitat la mine și-atât. Am luat-o la goană și-am fugit până acasă fără să mă uit înapoi. Nici înainte, nici în sus și nici în jos. Josul l-am văzut când am ajuns cu nasu-n el. M-am ridicat și fără să mă scutur de praf, cu usturimile după mine, dar și mai mult, cu groaza c-o să iau bătaie de la băiatul care stă înspre ”prund, de unde vin țiganii”, m-am repezit acasă. La adăpost.
 Alor mei le-am spus că m-au alergat cărăbușii. Că am văzut eu un cărăbuș care venea vertiginos spre mine și așa m-am speriat și buf!
M-au crezut.
Cu băiatul ăla rău n-am stat de vorbă niciodată. Nici nu știu dacă era rău, de fapt. Știu sigur însă că atunci când el ”mânca” bătaie de la părinți, îl puteai auzi din celălalt capăt de uliță urlând. Nu cred să-i fi păsat cuiva suficient încât să intervină. Nu cred să-l fi învățat cineva ceva cu vorbe bune și rădbare. În fața urletelor lui, de la bătaie la bătaie, creștea concluzia: ” Tare-i rău băietu ista! Așa l-o mai bătut mă-sa, da dacâ-i așa di rău, bre! ”
Cum trebuie să se fi simțit el alergat pe uliță de nuiaua maică-sii, cât de umilit, cât de neputiincios și cât de neiubit, cât de singur și fără direcție?!? Cum trebuie să fi fost pentru el să fie smuls din cuib și amenințat cu pietre?!  pietre din alea-n care mi-am vârât eu fără de voie genunchii ...

Nu cred să fi știut băiatul ăla vreodată că stârnea frică numai când se uita în jur și că pe mine m-au ținut zdreliturile o vară-ntreagă. Mi-aș cere iertare acum. Mă-ntreb cât l-au ținut pe el zdreliturile alea de pe inimă, alea neluate-n seamă.
Mi-aș cere iertare mai ales dacă își bate nevasta.
Și i-aș mulțumi, dacă mi-ar da voie, pentru lecția asta, pe care am învățat-o pe spinarea lui. Ce importantă întâlnire e întâlnirea dintre un băiat și prima femeie din viața lui!

Pentru că suntem puțin mai mult responsabili de ce mișcă






vineri, 4 august 2017

Electrocutații





Nuş pe cine iubeam eu acu' 7 ani, da' cert e că-l vedeam fluture. Ce rămâne fără sens sau seamăn e...de unde-oi fi ştiut eu atunci c-o să mă mut în Ardeal şi-o să se poată spune despre-o moldoveancă "Bai, ce mealcă!"
Habar n-aveţi cum miros trandafirii sub lună, la Neamţ.
Şi habar n-aveţi cum străluceşte luna peste ei, ca o oacheşă şi-o vanitoasă. Dar habar n-aveam nici eu că luna şi cu trandafirii pot fi aşa romantici într-un sătuc, lângă Humuleşti, unde, din când în când, se-aud beţivii dovediţi de râs şi sete!