sâmbătă, 2 decembrie 2017

for the vin



sunt cu o sticla de vin bauta ieri mai bogata si cu o sticla in jurul inimii sparta


N-am vrut să te acuz de neiubire
N-am vrut s-o cred că m-ai părăsit pur și simplu. Uite-așa, cât ai clipi din ochi și-ai imagina o motocicletă pe un drum de țară
N-am prea vrut...
Și acum, când mă întreabă unii și alții, prefer să-ți iau apărarea. Să spun că ești de gașcă și haios.
Că ai socotelile tale și viața ta.
Că nu ești obișnuit cu mine, că na...nici nu prea mă cunoști....dar nu din vina ta

N-am vrut să te acuz că n-ai răspuns la scrisori, mi-a convenit că "nu le-ai primit",
Mi-a convenit că n-ai știut de ele,
Mi-a convenit că pur și simplu nu m-ai văzut în cele două dăți din viață când ne-am întâlnit,
Na...și eu sunt mioapă, știu cum e.

Obișnuiesc să îți iau apărarea când mă întreabă alții dacă tu m-ai căutat primul
”Nu, nu....e, dar n-avea cum, nu știa unde sunt, nu avea număr de telefon...”
”Nu. nu...dar e în regulă, eu am crescut, sunt bine”
”Nu nu, eu l-am căutat pe el...aaa...aproape 20...de ani da....ei, dar n-avea cum să mă caute el”

N-am vrut să te acuz de nimic. Și nu, n-am făcut apropouri. N-a fost niciun moment în viață când să fi făcut vreun apropos...când să te fi învinovățit pe tine.
M-am bucurat de revederea ta ca un prizonier eliberat din închisori și  munci silnice

M-am bucurat și mi-a venit să cred că sunt un pic întreagă, în sfârșit.

N-am putut să te acuz vreodată și-am preferat să iau absența ta ca pe un act de curaj.
De eroism.
Tu erai eroul meu și n-aveai cum să fii defect, să fii netată.
Era vina ei, că ai lipsit, era vina lor, era vina mea...dar nu era niciodată a ta.


Te-am vrut bun, prezent și iubitor.
Și poate ești,



Doar că acum te repeți puțin.

vineri, 17 noiembrie 2017

În democrație 2



  • Dar ăștia mai au dreptul să se numească PSD (social-democrat adică) ?! Mi s-a întâmplat de câteva ori în ultima vreme să-i lămuresc pe unii și pe alții că partidul nostru de stânga e PSD-ul. Oamenii lămuriți s-au mirat. Și m-am mirat și eu cu ei pe măsură ce îi lămuream, parcă nu-mi venea să mă și cred.
  • Ar trebui ca ăștia de-și rezolvă problemele cu gândirea pozitivă #goodvibesonly #eșticeeacegândești și #universulnutetrăzneștedacănumerițitrăznit să aibă o explicație foarte bună pentru care eu și alții ca mine, mai sceptici și mai neunicorniști, trebuie să ne scoatem fundurile din casă și să protestăm iată a doua iarnă deja! Ce Doamne iartă-mă faceți cu vibrațiile alea?!

O busolă




La Nord e pâinea, la unt e Estul, în Sud cafeaua și-n vin e Vestul.
Procesul ăsta de făcut și copt pâine ține o zi și-o noapte. Uneori mă trezesc la 6, alteori mă culc la 3, depinde...Oricât mai puțin înseamnă o pâine proastă.
Azi am făcut-o pe cea mai bună de până acum. Și mi-am dat seama că asta o să fie și ultima fotografie cu pâini. Acum știu cum curge ceasul, acum mi-e limpede că sub aluat, răbdarea, șubredă, se coace.

joi, 19 octombrie 2017

Faţa-n viaţă

Era odată o fetiţă care uda un copac.
Şi copacul locuia departe, într-o livadă, cu alţi copaci. Şi toată ziua copacul îşi unduia frunzele, îşi făcea roadele, vorbea cu ceilalţi copaci (cu cei din familia lui vorbea chiar mult). Din când în când, copacul se uita în jos şi vedea că tot vine o fetiţă să îi pună apă la rădăcină. Lui i se părea inutil pentru că el avea solul fertil şi o întreagă familie de copaci; îi avea în plus şi pe ceilalţi copaci, pe care îşi propusese să-i tolereze într-o zi, dar n-apucase încă. Deci nu era nici singur, nici lipsit de ocupaţie. Nu prea înţelegea ce-i cu toată apa asta, care, la urma urmei, nici nu strălucea ca soarele, nici nu-i ţinea fixe rădăcinile, nici nu-i trecea printre ramuri, nici nu semăna cu el vreun pic. Măcar să fi fost din acelaşi soi. Sau să se fi putut scurge la ceilalţi copaci. Dar aşa...toată, toată la rădăcina lui. Şi fără nicio noimă. Şi fără nicio vorbă.
Pentru că fetiţei i-a plăcut mult copacul, n-a contat că aducea apa de departe sau că făcea mai multe drumuri din pricina găletuşei care nu era destul de-ncăpătoare pentru toată setea unui copac, n-a contat c-o rodeau papucii sau că transpira mult şi ajungea acasă cu rochiţa împuţită. Copacul ăsta trebuia îngrijit într-un fel. Cam cum trebuie îngrijită orice floare. Copacul ăsta era puternic, dar nu se ştie cât de mic se putea face fără apă.
Într-o zi fetiţa s-a uitat în sus şi a văzut că în copacul ei şi-au făcut casă doi pitici, care beau apă cu paiul. Şi s-a gândit că asta-i altă poveste.
Şi s-a mai gândit că a crescut aşa de mare udând copacul ăsta nerecunoscător, că a lăsat naibii mersul pe jos, s-a urcat în maxi taxi şi s-a dus la oraş să-şi cumpere un cactus. În ghiveci.

Sau:

Într-o zi fetiţa s-a uitat în sus şi a văzut, pentru prima dată, că susul nu se uita deloc la ea. Și s-a gândit atunci că a crescut așa de mare tot udând copacul ăsta, că ar putea, la fel de bine, să-și planteze ea unul, unul cu care să poată sta față-n față, cu care să poată sta față-n frunze.

duminică, 15 octombrie 2017

Decât o casă


Casa de copii nu e acasă, dar nici acasă nu e decât o casă.


Ladies and gentlemen,
un copil abandonat e un copil abandonat.
El este şi cel dintre cearşafurile găsite la ghena de gunoi, şi cel din orfelinat, şi cel dintr-un divorţ în urma căruia unul din părinţi şi-a făcut sau nu norma de " o dată la două săptămâni " , şi cel din sufrageria bunicilor şi cel din sufrageria voastră, aia în care el există dar voi nu ştiţi nimic despre el, şi cel pe care îl duceţi într-un loc exotic o dată pe lună ca să vă faceţi datoria de părinţi, şi cel căruia i se pun bani în cont ca să vă faceţi datoria de părinţi, şi cel în faţa căruia vă faceţi datoria de părinţi cu " n-am avut timp, "n-am avut bani", "am făcut totul pentru tine". Ladies and gentlemen, adevărul e că singurul lucru pe care l-aţi făcut pentru el, e că l-aţi făcut.
Adevărul brut şi neplăcut e că un copil abandonat e un copil despre care nu ştii nimic şi în faţa căruia, te trezeşti, după ani şi ani, vinovat.
Acesta nu este un reproş, ci o realitate. Şi numai pe realităţi, într-o lume reală ca a noastră, se poate construi.

vineri, 6 octombrie 2017







Azi s-au dus spre tipar personajele astea desenate de mine. Sunt un pic emoționată, duminică ies în văzuri la copii. 
Multe mulțumiri lui Dani, Sandi și Ramonei că le-au sădit și îngrijit așa frumos! Și lui Tibu că le-a primit.




Viaţa ca un colţ de râmă

Când eram mică, mică, mama îmi citea seara poveşti.
Asta e una dintre cele mai neintenţionate şi preţioase moşteniri de la ea, mai preţioasă decât covorul de Humuleşti, treaba cu poveştile şi felul în care îmi cumpăra cărţi, se bucura de ele şi bucuria ei mă învăţa, de fapt, să le port de grijă.
Şi îmi amintesc trei poveşti, triste toate, care mi-au rămas în minte: Cioc de Sturz (cap de afiş), Mica Sirena (nu cea Disney, ci cea moartă) şi aceasta din urmă, fără prea mult amestec suprarealist, în care o mamă singura, cu trei copii, murea. Şi Îngerul trimis de Dumnezeu să-i aducă sufletul femeii în Rai, de mila copiilor, care aveau să rămână singuri îl tot chestiona pe Dumnezeu şi Dumnezeu tot îi arăta cum, sub o piatră, este o râmă şi râma vie şi teafără şi fericită se afla în mila şi grija Lui, deci cu atât mai mult se vor afla şi copiii.
Şi Îngerul înţelegea şi eu înţelegeam. Şi tot nu pot face pace cu asta. Pentru că pe râma aia o cam durea în cur.
Atât am avut de spus.


Găsite în telefon, notițe despre fuga-n Deltă: 
În Green Village luna
stă aproape de ferestrele puține.
Şi ca miez de felinare 
pentru corturile pline,
străluceşte-nverşunată,
de un cupru zgâriat.
Vara parcă s-a încumetat 
să devină mare toa(n)tă.

În contemporaneitate

  • De când tot vorbeşte ministrul ăsta al educaţiei liber, prin lume, eu nu mai pot să scriu nimic pentru doctorat. Jur, nicio pagină! Nu că înainte ar fi fost uşor, dar acum pur şi simplu îmi dau seama că puteam să mă fac ministră-n clasa a 2a. Deşi şi eu şi toţi colegii mei din Vânători, 1996, internetless, am fi fost supracalificaţi.
    Ştiam să citim, să facem acordul între subiect şi predicat, să folosim propoziţii simple, dar cu sens, să utilizăm corect cuvintele limbii romane, în contexte cât de cât realiste şi să deosebim timpurile între ele. Ştiam şi că la sport trebuie să te mişti şi puteam să ne mişcăm fără manual, rezolvam probleme de matematică din culegeri auxiliare, făceam ore suplimentare, sâmbăta, cu doamna învăţătoare, pictam pe sticlă, scriam compuneri cu Plac şi Plici pe planeta cu pitici şi viaţa era chiar normală. Uneori ne mai făceam de cap şi gândeam şi logic.

  • Au guvernanţii ăştia o logică de-ti stă (ne)folositoru-n loc.
    Unu' nu vede cum şi unde s-au scumpit carburanţii, alta zice că dacă Dragnea hotărăşte că nu-s taxe mai mari, păi taxele nu miscă-n front, unu' dă vina pe găini, alta face nişte corecturi de gen la pensie, că evident femeile muncesc mai puţin ca bărbaţii şi nu plătesc aceleaşi taxe.
    No, eu credeam că oamenii ăştia care au probleme severe de percepere a realităţii merg pe deal, la Socola...Când colo, pe deal, la Socola, ce să vezi? Ministere cu miniştri, Parlamentul, Casa Poporului...toată capitala, frate!


  • Măi, eu de vreo 3 săptămâni fac pâine. De una, fac chiar pâine cu maia. Mai pun aşa un pic de nucşoară sau secară sau ghimbir în ea, da' în rest făină, apa şi sare. Şi mă gândesc, după ultima deducţie varujanvosganiana, că văduvesc statul rău de tot de minim 2 covrigi pe zi şi de-un cub de drojdie. Şi mă simt deodată foarte rebelă !!!Numai ce-l rugai pe Dani Gheorghiu, marţi, să-mi facă din Breaking Bad un Baking Bread pe poza asta, dar habar n-aveam că urma să aibă şi sens:



luni, 18 septembrie 2017

Toamna (asta are grijă)



" Şi cade-n nopţi adânci pământul greu
de lângă stele în singurătate.
Noi toţi cădem...
Şi altele, şi toate, rând pe rând.

Dar este Unul care ţine-n mână
căderea asta, nesfirşit de blând."
(Rilke)

(foto eu, un atelier în Barcelona)


Fatma


4 septembrie

Am așteptat de la 00.00 un moment de inspirație maximă de pe urma căruia s-o sun pe făptura asta exotica și minunată și să-i înșir că la mulți ani, că o iubesc, că ce soră nenăscută din aceeași mamă mi-e, că ce frumos ne-am găsit în timp și spațiu să ne fim, să ne lipsim și toate că-urile astea zilnice și firești. N-am avut momentul ăla încă...
Ea e Fatma!
"Actriță româncă, născută la Cluj", cum zice bărba'su într-un spectacol. Ea e Fatma, pe dulap la mine, după ce mi-a gătit supă de pui și pâine cu usturoi cum îi gătea mama ei când era mică, sa mă scape de răceala. Următoarea zi, Eaefatma m-a luat la ea acasă si mi-a arătat un album cu Frida Kahlo, mi-a spus că-i place cum desenez și m-a pus să-i fac invitația de nuntă. Mi-a deschis ușa așa, cu mâță cu tot, cu ardei umpluți ca-n Cluj, cu "ți-am cumpărat smântână, hai să ne faci rădăuțeană!".
Ea e Fatma, are o viață cât toate filmele lui Tarantino, a trăit cât îi e părul de lung și a ieșit din asta cel mai bun om pe care îl cunosc!
Fatma s-a născut azi și mă iartă că n-am trăit momentul ăla de inspirație maximă, că n-am sunat-o toată ziua, pentru că pe undeva prin ea, e la fel de zilnic și firesc să ne fim, să ne lipsim, să ne găsim în timp și spațiu, să "te iubesc!", să "la mulți ani!"


Ca fragilu


" - Ce face pământul când se plictiseşte?
- Se miscă-n spaţiu, se învârte, dansează"
 Dario Moretti


sâmbătă, 2 septembrie 2017

Părerea mea-i o suprafață


cresc în ea
texturi
date faţă
către față
şi furii
...
să te deznozi
de vină
și să fii



mai multe
colţuri
de lumină
şi mai
vii.

joi, 31 august 2017

Nora, darling


you're dancing as if your life depended on it!




Helmer : Dar tu rămîi soţia mea, orice-ai simţi şi orice ai deveni.(...)

               Nora...n-am să fiu niciodată decât un străin pentru tine ?
Nora: O, Torvald. ca să fie altfel, ar trebui să se întâmple cea mai mare dintre minuni
Helmer : Spune-mi-o şi mie.
Nora: Ar trebui ca şi tu şi cu mine să ne transformăm în aşa măsură încât... Dar. Torvald, nu mai cred în minuni.
Helmer : Eu însă vreau să cred. Explică-te ! Să ne transformăm în aşa măsură încât...
Nora :... încât viaţa noastră comună să devină o căsnicie.


josef koudelka



vineri, 18 august 2017



Barcelona, 1ianuarie, de fapt încă 31decembrie. Zorim spre Fântâna Magică, auzi, Fântâna Magică, aştia numa'n păsărele-o ţin.
Avem cu noi o sticlă de şampanie şi pălării (ne-am spălat pe cap şi-i rece). La 00.00 e ziua mea, e drăguţ un pic să fiu zevzeacă de ziua mea. Ajungem la metrou. E plin de oameni zevzeci şi ei. Mă bucur, îmi plac toţi oamenii ăştia de toate naţiile. Stai că mai vin...E pliiiiin. N-o să încăpem în metrou. Sunt mult prea mulţi oameni...
Boboc aruncă în aer întrebarea de care am fugit toată seara:
-Dar dacă o să fie un atentat?
-Nu, n-o să fie. Şi dacă o să fie, o să fie la Sagrada Familia sau pe Ramblas, nu aici în metrou.
-Dar toate atentatele se petrec în locuri ca ăsta, n-o să atace Sagrada Familia...vai,Vasi...
-Nu, nu, sigur nu. Nu atacă ăştia Barcelona fix acum, de Anul Nou, au ei alte mize mai mari, se duc în Turcia...
Nu e că n-ar fi putut să atace metroul nostru sau că n-aş fi crezut asta, ci că...nu prea puteam să-mi imaginez sfârşitul şi cum se simte el. Cu ce organ simţi sfârşitul prima dată? Nu ştiu dacă să ţin ochii deschişi sau nu, deşi am impresia că o să-i închid...Ce-o să mă doară cel mai tare când o să sărim în aer?! Uite...nu am apucat să mă gândesc la asta!!! N-am apucat să mă gândesc la nimic...Cum o să mă găsească mama, ce-o să se întâmple cu telefonul meu?
Bărbatul ăsta de care zice Boboc nici nu e aşa dubios...Bine e...un pic...dar mie mi-e milă de el! Toţi ne uităm suspicios la dânsul şi e chiar urât din partea noastră, pun pariu că se simte chiar ca curu! Ce naiba, n-o să sărim în aer până la urmă, nu???
Mie mi-e milă de el. Boboc...te roooog....te rog nu mă speria! Nu prea ştiu ce să fac când sunt speriată, nu prea ştiu cum să mor acum acum. Nici n-am apucat să mă gândesc la asta. Futu-i! Îmi bate inima...sunt extrem de mulţi oameni, îmi e frică! Ce frică ciudată! Frica asta, Doamne...Hopa! Doamne, eşti? Auzi? Cred în Tine...Cred în Tine, zi-mi ce fac acum dacă sărim în aer?
Aş fi vrut să mai trăiesc puţin...şi nu-mi place deloc să mor aşa pe-aici...să mă fac bucăţi...uite, nu mai pot să mă prefac că nu mi-e frică, Boboc aproape plânge...Frica asta idioată...Doamne, n-aş fi vrut să mor
Evident că n-am murit. Dar da, în noaptea aia au atacat Turcia şi da, în Spania s-au dus pe Ramblas. Cine ştie dacă n-au tras la sorţi. Şi da, s-au plămădit în frica noastră.

marți, 8 august 2017

băieti răi


- Să ai grijă, Vasilică hăi, când îți alegi bărbatul! Că sunt răi...sunt răi și trebuie să ai mare grijă, să-ți iei unul care să nu te bată.Să-l testezi dinainte, să vezi cum face când e beat, bine-ar fi să nu prea bea, că nu știi niciodată! Dar decât bătută, mai bine singură!
 Aveam probabil 5 sau 6 ani când am auzit asta prima dată...și de-atunci până la 25, când s-a liniștit  bunica mea crezând c-o să mă duc la mănăstire. Pe ea n-a prea rușinat-o că nepoată-sa nu vine acasă în nicio vacanță c-un fecior.
...

În vara aceea era cald ca acum și mi-am zdrelit genunchii pe pietrișul bătătorit de roțile căruțelor care duceau covoarele la spălat în Ozana. Pustiu! Praf, sânge, muci în gură și inima care bătea de frică și de groază. Am fost la chioșc să iau pentru ”nenea” țigări. Nenea e unchiul meu, așa i-am zis eu dintotdeauna, nenea a fost cel mai frumos bărbat din copilăria mea, brunet ca un grec și țanțos. Când eram mică mică, mă întrebam de ce mama l-o fi plăcut mai mult pe tata și nu pe nenea...pe frate-su adică..
I-am cumpărat țigările și am pornit spre casă.
Pe uliță la noi, undeva înspre ”prund, unde stau țiganii” era o casă frumoasă în curtea căreia nu știu dacă am intat vreodată. În curtea aia locuiau doi băieți. Răi. Unul mai rău ca altul. Bătăuși și scandalagii. Cu unul mă împrietenisem (cu cel mic). Ne mai prindeam în același grup la câte-un Vațiascunselea sau Șaptepietre.Cu celălalt însă era imposibil. Se uita la mine și intram în pământ de frică. Lovea tot ce-i ieșea în cale, așa auzisem.

Și l-am văzut pe uliță...S-a uitat la mine și-atât. Am luat-o la goană și-am fugit până acasă fără să mă uit înapoi. Nici înainte, nici în sus și nici în jos. Josul l-am văzut când am ajuns cu nasu-n el. M-am ridicat și fără să mă scutur de praf, cu usturimile după mine, dar și mai mult, cu groaza c-o să iau bătaie de la băiatul care stă înspre ”prund, de unde vin țiganii”, m-am repezit acasă. La adăpost.
 Alor mei le-am spus că m-au alergat cărăbușii. Că am văzut eu un cărăbuș care venea vertiginos spre mine și așa m-am speriat și buf!
M-au crezut.
Cu băiatul ăla rău n-am stat de vorbă niciodată. Nici nu știu dacă era rău, de fapt. Știu sigur însă că atunci când el ”mânca” bătaie de la părinți, îl puteai auzi din celălalt capăt de uliță urlând. Nu cred să-i fi păsat cuiva suficient încât să intervină. Nu cred să-l fi învățat cineva ceva cu vorbe bune și rădbare. În fața urletelor lui, de la bătaie la bătaie, creștea concluzia: ” Tare-i rău băietu ista! Așa l-o mai bătut mă-sa, da dacâ-i așa di rău, bre! ”
Cum trebuie să se fi simțit el alergat pe uliță de nuiaua maică-sii, cât de umilit, cât de neputiincios și cât de neiubit, cât de singur și fără direcție?!? Cum trebuie să fi fost pentru el să fie smuls din cuib și amenințat cu pietre?!  pietre din alea-n care mi-am vârât eu fără de voie genunchii ...

Nu cred să fi știut băiatul ăla vreodată că stârnea frică numai când se uita în jur și că pe mine m-au ținut zdreliturile o vară-ntreagă. Mi-aș cere iertare acum. Mă-ntreb cât l-au ținut pe el zdreliturile alea de pe inimă, alea neluate-n seamă.
Mi-aș cere iertare mai ales dacă își bate nevasta.
Și i-aș mulțumi, dacă mi-ar da voie, pentru lecția asta, pe care am învățat-o pe spinarea lui. Ce importantă întâlnire e întâlnirea dintre un băiat și prima femeie din viața lui!

Pentru că suntem puțin mai mult responsabili de ce mișcă






vineri, 4 august 2017

Electrocutații





Nuş pe cine iubeam eu acu' 7 ani, da' cert e că-l vedeam fluture. Ce rămâne fără sens sau seamăn e...de unde-oi fi ştiut eu atunci c-o să mă mut în Ardeal şi-o să se poată spune despre-o moldoveancă "Bai, ce mealcă!"
Habar n-aveţi cum miros trandafirii sub lună, la Neamţ.
Şi habar n-aveţi cum străluceşte luna peste ei, ca o oacheşă şi-o vanitoasă. Dar habar n-aveam nici eu că luna şi cu trandafirii pot fi aşa romantici într-un sătuc, lângă Humuleşti, unde, din când în când, se-aud beţivii dovediţi de râs şi sete!







luni, 31 iulie 2017

maria


Ea este Maria, prietena mea care s-a căsătorit ieri. Aceeași pe care am scos-o în oraș după ce-am văzut-o prima dată. A fost, cum s-ar zice, dragoste la prima vedere, între mine și Maria, nu între Maria și soțul ei. După suc ne-am condus una pe alta acasă, când eu juma de drum, când ea juma de drum, până a dat ploaia-n noi. Maria avea o bicicletă scumpă și mereu fuste frumoase. Lungi. Și cum e ea schiloadă și păpălungă, am admirat-o cu admirație din belșug, ca pe-o creatură exotică și extrem de independentă. Și mamă câtă independență, vână și sarcasm are Maria mea. Și umor! Umor cât să râdem amândouă un an întreg de cât suntem de zălude și cum o să crăpăm singure sub un morman de mâțe, dar bine măcar că ne plac copii și copacii, că altfel chiar ne lua cineva drept pietre. Cu Maria e mereu ușor să faci haz de necaz. Cu Maria e ca sub o ploaie de vară. Și tare rău mi-a părut că n-am fost lângă ea ieri și că nu-l cunosc pe omul ăsta care a îmblânzit creatura și-a trecut-o pe modul nevastă. E frumoasă Maria asta a mea cu spicele ei de grâu în mână și cu picurii de vară ! Și nici facebook n-are, așa e de frumoasă Maria asta a mea.


duminică, 30 iulie 2017

fabulă urbană

A fost odata o vulpe care s-a uimit si lungit si invartit la struguri. Dar cum strugurii erau prea mandri, acri si deloc ascultatori, vulpea s-a multumit cu trei stafide. Stafidele, ele, stateau in poala vulpii inca dinainte ca vulpea sa stie ce vrea. Si-o tot maguleau, doar doar s-o gudura si blana vulpii la zbarceala lor cum zbarceala lor se gudura la blana vulpii.
Si vulpea, mai netalentata in ale umanului si-ale respectului de sine, a pupat stafidele cele trei pana i-a venit acru...
Si tot la struguri se gandea...
Se gandea
Saliva
Transpira
Si se mintea
Ca stafidele-s doar niste struguri mai inalti.
(aceat text este inspirat din fapte reale si trebuie tratat ca atare, strugurii n-au suferit prea mult nici pe facebook)

vineri, 19 mai 2017

If I go, I'm going shameless



La mine Luna are
Alt miros
Și florile se sparg pe jos,
se ustură, usucă, pier.
În jumătatea mea de cer,
tu urci
și tu cobori.
La mine Luna moare-n nori.
La mine râurile curg mai rar,
mai mult tăcut, mai mult
dispar.
Mai tare țipă-n mine hăul,
Mai tare crește-n tine răul.
Te-aș duce sus, să șezi
de veghe,
să te trezești de pe-o ureche..
La mine Luna n-are
atâta spor, atâta stare,
La tine-n schimb, scop
nu prea are.

duminică, 30 aprilie 2017

Gasesti?Graiesti?

(desen: eu)

aș vrea să-ți scriu, despre minunea care ești,
despre tristețea care sunt
despre cum înțeleg
și te culeg
cel mult din ce rămâi pe unde treci
cel puțin de unde zâmbești și taci

aș vrea să-ți scriu despre gingășie,
despre duios,
despre munții din mine
 și despre mersul cu tine pe jos
despre tăcutul ăsta în care
se-aud plămânii mei
și dorințele tale
zvâcnesc în urechi
bătăile inimii
și înghițitul în sec

despre cum nimic nu ne vindecă
nimic nu ne salvează
despre cum îmi pasă
despre cum ești gol
despre cum miroase a lacrimi și a nostalgie
despre frunțile pupate
și poveștile furate

despre geamuri care cresc

între generații

degeaba ți-aș vorbi
că tu le știi
și ne facem că ne place

cafeaua.

marți, 24 ianuarie 2017

for the vin

sunt cu o sticla de vin bauta ieri mai bogata si cu o sticla in jurul inimii sparta