luni, 25 aprilie 2016

Muntele Măslinilor
de Rainer Maria Rilke
 
Pe sub frunzișul palid el pătrunse,
înfrânt și pal, printre măslini, pe munte;
și aplecându-și prăfuita frunte,
în mâna lui fierbinte și-o ascunse.
 
Povestea lui fusese încheiată.
Eu plec de-acum și toți mă părăsesc.
De ce vrei Tu să spun că ești când, iată,
eu însumi nu te mai găsesc?
 
Nu Te mai pot găsi. Nu. Nici în mine
și nici în alții. Nu ești pe pământ.
Nu te mai pot găsi. Și singur sunt.
 
Sunt singur cu durerea întregii lumi în mine,
pe care-am vrut s-o potolesc prin Tine,
Tu care nu exiști. Ce grea rușine…
 
S-a spus apoi: un înger venit-a să-l aline…
De ce un înger? Noaptea a venit.
Nepăsătoare, crengile foșneau.
Discipolii prin somn se frământau.
De ce un înger? Noaptea a venit.
 
Și n-avea noaptea aceea nimic deosebit.
Era cum sunt atâtea nopți în viață,
cu câini ce dorm și crengi nepăsătoare.
O noapte dureroasă, o noapte oarecare
ce-așteaptă până iarăși se face dimineață.
 
Căci îngerii nu vin de obicei
la cei care se roagă cum el se tot rugase,
și pentru ei nu-s nopți miraculoase.
 
Pe-acei ce-și vor ei singuri pierzarea toți îi lasă,
și tații lor se leapădă de ei
și mamele îi izgonesc de-acasă.
 
(traducere de Al. Philippide)