duminică, 7 februarie 2016

Cinste ție, că te-am scris!

Ca să fie bine, să nu fie rău, urăsc și eu...Ca tot omul.
Cu monștri și imagini,
cu creieri zdrobiți de ziduri cărămizii,
cu lame de cuțit înfipte lângă urechi, ca-n filmele cu Robin Hood,
cu flăcări țașnind din ochi,
cu tot sistemul creativ și operațional în lupte și bătălii, învățat frumos din desene animate.

Urăsc și eu cum n-am urât parcă până acum,
cu vână și cu must.
Și blestem, și înjur în gândul meu de nu mă văd.
Nu mă vad de norii de furie care-mi blochează rațiunea.
Urăsc, băi tată, cu o putere pe care nici nu știam c-o am.

Deduc că aceeași putere aș putea-o direcționa spre "iart-o Doamne, că nu știe ce face", da eu nu! țin cu dinții și de ea și de mine s-ajungem amândouă, de gât... oriunde.
Da musai ștrangulându-ne și-n viața viitoare.

Și mă-ntreab-o voce bună:
 "Vasilica, dac-o lași în pace, vindec toate rănile pe care le-ai făcut tu altora, te absolv de vini și de poveri, vrei?" și eu zic "NUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUU!"

C-așa-i omu', un boschete.
C-așa-s eu, o prețioasă.
La mai mare, poate-mi vin mințile în cap și iertarea-n vene!

Și te mai intrebi cum izbucnesc războaiele,
așa
din "nu-uri".

Un comentariu: