luni, 29 februarie 2016

Martie îl are pe ție din mie
ca un fel de mâncărici

ca o ispită, cu sunet.
Iscusită
și nelămurită,

într-un fel de pauză.
De somn
sau de masă,
de dor sau de jale,
de furtuni,
de rău de mame,
de mers pe drumuri
și de șale.

Ca o liniște
furată
din când în când
timpului nepotrivit.
Martie îl are pe mie strivit
de ție râvnit.
De gânduri și opreliști.

Martie are priveliști:

marți, 16 februarie 2016

cercetare. de piață, de piatră!


Cel mai greu e când lași deoparte metaforele și spui frumos, în cuvinte simple, ce zace-n tine.
Cea mai complicată rămane spovedania, oriunde făcută.

Am citit un articol scris de Oana Sandu în revista DOR despre reîntâlnirea cu tatăl ei după 15 ani
Încă nu îmi vine s-o descriu pe-a mea, după 18, asta pentru că există în permanență fie nevoia de-a face show pentru a îmbrăca realitatea, fie nevoia de-a face liniște și-a ascunde.
Cred că nici estetica, nici tăcerea nu salvează...cred că nu salvează decât descrierea cinstită și acceptarea că publicul, oricare va fi el, are dreptul și la judecată și la verdict, la compasiune sau critică...e dreptul lui, dreptul celui care povestește e să povestească.
Și cam atât.


Să-ți iei inima-n spate și s-o porți în lume așa dezlegată și descoperită, probabil că asta-i adevărata călătorie și adevăratul curaj.



duminică, 7 februarie 2016

Cinste ție, că te-am scris!

Ca să fie bine, să nu fie rău, urăsc și eu...Ca tot omul.
Cu monștri și imagini,
cu creieri zdrobiți de ziduri cărămizii,
cu lame de cuțit înfipte lângă urechi, ca-n filmele cu Robin Hood,
cu flăcări țașnind din ochi,
cu tot sistemul creativ și operațional în lupte și bătălii, învățat frumos din desene animate.

Urăsc și eu cum n-am urât parcă până acum,
cu vână și cu must.
Și blestem, și înjur în gândul meu de nu mă văd.
Nu mă vad de norii de furie care-mi blochează rațiunea.
Urăsc, băi tată, cu o putere pe care nici nu știam c-o am.

Deduc că aceeași putere aș putea-o direcționa spre "iart-o Doamne, că nu știe ce face", da eu nu! țin cu dinții și de ea și de mine s-ajungem amândouă, de gât... oriunde.
Da musai ștrangulându-ne și-n viața viitoare.

Și mă-ntreab-o voce bună:
 "Vasilica, dac-o lași în pace, vindec toate rănile pe care le-ai făcut tu altora, te absolv de vini și de poveri, vrei?" și eu zic "NUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUU!"

C-așa-i omu', un boschete.
C-așa-s eu, o prețioasă.
La mai mare, poate-mi vin mințile în cap și iertarea-n vene!

Și te mai intrebi cum izbucnesc războaiele,
așa
din "nu-uri".