marți, 6 octombrie 2015

Noatea bufonilor : Si regretele-au inceput sa cante si sa curga

Prima zi din octombrie în Sibiu. La cinci luni distanță de repetițiile Nopții Bufonilor la care am asistat întâia dată. Doar că acum port rochie și ruj, mi-am lăsat foile și pixul acasă și pe langă mine mișună necunoscuți curioși și nițel agitați. Cei mai în vârstă schimbă locurile ca să vadă mai bine, mai tot, iar cei tineri pândesc în găști zgomotoase scaunele invitaților care n-au ajuns încă. Forfotește sala, telefoanele mobile se închid pe rând și în aer e un chef de joc și bine.
Au uitat să strângă decorul, așa pare” murmură o voce în dreapta. Au uitat, răspund în timp ce mă amuz în mintea mea de uimirea și frumusețea momentului ce se pregătește. În ultimele trei zile am devenit complice la toate ascunzișurile acestui spectacol, la toate cele pe care le-am putut intui ca ascunzișuri și ghici încet încet.

Un sunet sparge întunericul și nerăbdarea, un sunet ca un strigăt, ca un plâns, ca o chemare, același sunet care-n alte momente ale spectacolului va căpăta diferite forme, același sunet care va deveni ecou în Macbeth, cucuvea, presimțire a morții, vibrație a timpului, zbucium în spațiu și-n gând, vals și melancolie, cânt de menestrel și oglindă spartă, voce de femeie care îngână și voce de sfârșit care nu se mai amână. Cortina roșie, grea, se trage îndărăt și-n spatele ei scena tot goală. Din stânga o lumină de serviciu, poate o ușă pe care nu se iese deloc, timp de o oră și zece minute. Pe perete în stânga sus umbra unui candelabru, iar în dreapta rama unei oglinzi sparte, oglinda-n care zace ghemuită o nălucă (de-i vis sau realitate nu e clar).
Actorul, cu spatele la public râde și-n râs cuprinde teama lui și-absența tuturor. În râs cuprinde și lumina, pe care-o poarta dupa el în scenă. Și-ncepe să-și vada și să-și descoasă singurătatea și așteptarea, trecutul și viitorul. Numai prezentului nu-i face loc niciunde. Poate să încapa doar în sticlele golite de băutură, dar dopurile au fost scoase, timpul trece, și ceasu-n loc sa ticăie, întinde-o mana de femie, ascunsă-ntre costume, și murmură duios.
Actorul umblă în șosete și se tânguie, se mustră, într-o poză vie și se uită-n sală blestemând și admirând locul sacru pe care l-a slujit și pe care îl sărută. Singuratatea lui apasă pe umerii fiecărui spectator care nu îngăduie atâta adevăr, tăcere și întuneric, de-aceea e o binecuvântare când din sală urcă timid și încărcat cu două valize, Sufleorul. Binecuvântare și bucurie, trăite cu forța omului care s-a crezut îngropat de viu.
Cei doi colegi, nicicând prieteni poate, se regăsesc în rolurile oamenilor care au deschis timpul – ei doi singuri pe pământ, ei doi gata și de început și de sfârșit. Celălat crezut un iad în captivitățile lui Sartre, devine-n Noaptea Bufonilor rai și alinare, isbăvire și putere. Actorul află secretul Sufleorului, Sufleorul îi este partener de ultim drum Actorului.
De-aici viața se reia, fricile stau în loc, amintirile revin și jocul se mai joacă o dată. Teatrul gol începe să vibreze sub tălpile personajelor lui Shakespeare prin care și unul și altul dau glas celor mai adânci întrebari pe care omenirea le-a formulat, fără a le fi onorat cu vreun răspuns vreodată. Ivan cel Groaznic, Richard al II-lea, Richard al III-lea, Hamlet sunt rolurile-n care au mustit și din care au zvâcnit dureri și trezvii, momente de înaltare și de cădere. Iar prin Sonete se trage iarăși aer în piept și se pornește la zugrăvit sensul și direcția.

În cele din urmă cade o ploaie peste toata nostalgia. Actorul și Sufleorul stau pe o scenă-n mijlocul scenei, ca pescărușii pe marginea lacului și privesc în sus, în susul acela din care-și așteaptă izbăvirea. Mai târziu Actorul aruncă un dop, așa cum mai devreme a aruncat coroana lui Richard cu griji căptușită, și cere șampanie. Într-un moment de mare gingășie și finețe, Sufleorul mimează cum din valizele lui pline cu nuștimceuri mici și pentru dânsul importante, scoate o sticlă de șampanie franțuzească pe care o toarnă în două cupe invizibile și ciocnește pentru viață și noroc.
Începe valsul lui Shostakovich, nălucile (una albă, alta neagră, două nonculori care au sens fiecare pentru că cealaltă există) se strecoară printre mișcările de dans ale celor doi de-acum prieteni și lumea văzută se împletește cu cea nevăzută. “Dacă v-au placut bufonii...” și liniștea. ”Suntem atât de singuri” și ultimul gest al Actorului - mâna dreaptă ridicată cu arătatorul ușor în sus spre frunte -
și-apoi cele la care se cuvine a cugeta, rostite fățiș, la rampă, ca un epilog la un clinchet distanță de tot restul. Exact ca lumina care cuprinde scena și sala și care îngăduie să ne privim în ochi cu actorii și regizorul deopotrivă.
Publicul tace. N-are curaj să se ridice după așa o mărturie cinstită. Spectatorii s-au oglindit în degradarea și-n noblețea ultimei cărți jucate pe scenă, a ultimei declarații de dragoste pe care Actorul și Sufleorul, cu demnitate și cu spaimă, au făcut-o teatrului și vieții în sine.
La conferința de presă organizată cu o zi înainte de premieră, regizorul Alexa Visarion își reține povestirile despre spectacol, la fel fac și actorii din distribuție: Ilie Gheorghe (Actorul) și Marian Râlea (Sufleorul), se arată însă pe ei împreună și pe fiecare-n parte și provoacă prin armonia tuturor celor nespuse, prin felul în care vorbesc unul despre altul și prin anecdotele care intrigă.
Regia în sine nu mă interesează din punct de vedere al dominației, al conducerii, ci mă interesează teatrul - care permite să ai în propria viață o altă dimensiune. Intuirea lumii nevăzute, respectul și ezitarea în fața ei, recunoștința, curiozitatea și curajul de a o accepta așa necunoscută și nestrivită de explicațiile realității imediate. Admirație față de ce se vede și față de ce se simte. Aici și așa le conduce regizorul privirea spectatorilor și-i convinge să-l urmeze în explorarea nebănuitelor cărări ale minții și sufletului omenesc (care conțin bidimensionalitatea și-o fac să pălească). Lumina și muzicalitatea spectacolului, pauzele, accentele marcate prin obiecte aparent aleatorii, dar încarcate aici cu sensuri noi și variate, diversitatea nuanțelor jocului actoricesc, umbra candelabrului mereu nobil pe perete, sunetul ploii, alunecarea ușoară a zăpezii, pașii fetelor, treptele scării și gongul care sună a neliniște, toate creează atmosfera unui spațiu care, pustiit de imediat, e preaplinul unei lumii bănuite și intuite, a unui dincolo în care Cehov, Shakespeare și Alexa Visarion cred deopotrivă. Un șir de eleganțe în care taina dirijează.

Premiera spectacolului a fost ca o respirație ținută, în care timpul a-ncetat să curgă. Ca și cum regizorul ar fi îngenuncheat el însuși în scenă în fața unui Dumnezeu întotdeauna prezent, dar mereu pe fugă sau ascuns. Și-așa, cu fruntea sus, cu ochii limpezi, cu gând tihnit și inima bătând intes în pieptul fiecărui spectacol de până acum, și-a spus “Mulțumescul” și a zâmbit. Ca și cum Alexa Visarion s-ar fi așezat în fața partenerului său de cursă lungă, publicul, cu toate câștigurile, cu toate pierderile, cu fantezia și sensibilitatea lui, cu toate momentele în care a întrebat Ce e asta?...Ce suntem?...Cine?...De unde?” fără să pretindă un răspuns. Și pe acorduri de Marcello și de liniște deplină și-a trimis ecoul în lume, fin și plin ca pașii celor care, mergând spre casă, știu acum la ce se cuvine a cugeta.