joi, 10 mai 2012

despre ce fel de bine mai poate fi vorba?

dependenţa imaginară va fi combătută mai târziu de teama de a ne pierde identitatea sau de descoperirea că am şi pierdut-o în parte...sau în mare parte.


dependenţa imaginară evoluează spre neîncredere.


calea iubirii nu e neapărat şi calea fericirii. ci mai cu seamă înseamnă asumarea iubirii şi a riscurilor pe care aceasta le comportă, cum ar fi suferinţa izvorâtă din  întristarea fantasmatică adusă de faptul că celălalt e diferit, deci purtător al unei lipse ce ne trimite la propria noastră lipsă.


crizele sunt inevitabile; ele devin grave atunci când nu sunt recunoscute şi pot fi benefice atunci când atrag reorganizarea cuplului şi o plăcere nouă...până la următoarea criză.
viaţa în cuplu poate fi înţeleasă, ca orice existenţă de altminteri, ca o succesiune de crize, mergând de la conflictul deschis la despărţire, de la înfruntare la o nouă reaşezare, aducând, în cele mai bune cazuri, întregi plaje şi paliere de stări de împlinire, perioade de creativitate şi entuziasm.


fantasmele sunt cumplit de individualiste, rareori se suprapun peste ale celuilalt.


" în viaţa de zi cu zi dorim neobişnuitul; în clipele extraordinare - banalul "


aşteptarea fericirii în cuplu se bazează pe un miraj al stării de împlinire şi nu pe observarea vieţii.


după timpul întâlnirii urmează repede timpul duratei.
după vremea efemerului, a improvizaţiei, a descoperirii, vine cea a repetiţiei oarbe şi cenuşii.
întregul timp al întâlnirii va trebui regăsit în cel al duratei


comunicarea...un spaţiu al posibilităţilor între irezistibila nevoie a întâlnirii şi inevitabila evidenţă a despărţirii.



Jaques Salome - Vorbeşte-mi...am atâtea să îţi spun

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu