marți, 27 martie 2012

sur tous les murs

y’aura écrit de la justice pas la vengeance






et ce bonheur qui nous traverse
pour un simple morceau de pain
si tu as faim prends le mien

luni, 26 martie 2012

treptat, treptat, trepte

" Un caz recent şi edificator este al ilustrului nostru compatriot, Eugen Ionescu, scriitor de limba română şi franceză, trăit de peste 40 de ani în Franţa, membru al Academiei Franceze. (...) În cine cred? - zice. Şi-şi formulează, ca mare dramaturg ce este, o repliă scurtă axată pe una din virtuţile teologale: în Iisus Hristos, sper!

Acum că autorul a dat lucrurile pe faţă, îmi este îngăduit, cred, să divulg şi eu că în 1980, la Paris, mi-a cerut să mă rog pentru el ca Dumnezeu să-i dăruiască harul credinţei. Însă el se mai întreaba încă, plin de îngrijorare şi potrivit exigenţei corectitudinii care-l caracterizează: oare nu cumva cred doar că eu cred? Nu cumva credinţa mea e o părere, o iluzie, o făurire a minţii mele obosite, ceea ce englezii numesc wishful thinking, adică o certitudine ce-şi află temeiul într-o năzuinţă a spiritului, în voinţa insului, într-un soi de visare a sa, într-o irealitate luată drept realitate?

Mi-am îngăduit să-i scriu lui Eugen Ionescu şi să-i spun că formula „dar poate că doar cred că eu cred" este varianta frazei pascaliene şi a textului de la Marcu 9, 24. „Poate că doar cred că eu cred" este totuna cu: „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit" a lui Pascal, respectiv cu: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele".

De ce se teme sau ruşina, Eugen Ionescu nu are, căci se alătură câtorva mari artişti şi gânditori biruiţi de Hristos: Dostoievski, Claudel, J. K. Huysmans, Bergson, Peguy, Werfel, Papini, Chesterton. "

(Părintele Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi)

sâmbătă, 24 martie 2012

and full of life and full of love

Don't listen to a word I say

The screams all sound the same.

Though the truth may vary
this ship will carry our bodies safe to shore




( Pennsylvania Station, 1944, Alfred Eisenstaedt )

luni, 19 martie 2012

atenţie ( din nou ) la baobabi!

nădejdea nu ruşinează!



şi hai iar la luptă,
feciori, să nu vă daţi în lături din a lupta.
eu, mai fac câte-o pauză, mai jelesc câte-o pierdere, mai behov, cum s-ar zice, dar feciori, ce frumos e pe câmpul de luptă!
eu cu dracii mei am de furcă...
cred că marele păcat e când lupţi cu dracii altora, acolo lupta e nebunie,

n-ai tu şanse, feciori, să te iei de alte coarne decât de ale tale. aşa că, dă cu ele de pământ şi plantează un copac, mănâncă un măr, spală-te!
dă-te cu parfum, dă-te fără, dă-te tot!


feciori, în afară de nădejde, nu-ţi mai rămâne nimic. nu-ţi mai trebuie nimic

atenţie la baobabi!



" numai că seminţele sunt nevăzute...dacă e vorba de o rămurică de ridiche sau de măceş, poţi s-o laşi să crească după cum îi e voia. dar dacă e vorba de o bălărie, trebuie să smulgi planta imediat, de îndată ce ai început să o recunoşti...
- e o problemă de disciplină, mi-a spus mai târziu micul prinţ."