miercuri, 29 februarie 2012

de atâta primăvară



” Da, bucuria nu stă în natura lucrurilor, ci în voința omului"
(Sf Ioan Gură de Aur)


" Nu te-ai luat de piep cu răul și totuși te simți obosită, înseamnă că nu ești victima unei lupte ci a propriei tale neputințe"
(Cehov)

marți, 28 februarie 2012

Dostoievski de bar

” un Dostoievski dus în baruri nu este
nici pe departe un sacrilegiu, ci (încă) o dovadă că teatrul
adevărat şi viu îşi găseşte oriunde un spaţiu de exprimare”


http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/02/cronica-veche-nr-13.pdf

O cronică la Călăul și Călăuza semnată de Călin Ciobotari, în revista Cronica Veche

despre iertare

am de scris zmeilor scrisori


duminică, 26 februarie 2012

Adevăr sau provocare? Adevăr.

un interviu cu Dragoș Buhagiar:

http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Dragos_Buhagiar-scenograf_0_650935359.html#



” Totul e împietrit. Se construieşte urât, iar oamenii care locuiesc în clădirile alea urâte se urâţesc şi ei. Uite, mahalaua lui Caragiale avea poezie. Aşa era în copilăria mea. Ca-n decorul din „D'ale carnavalului"... Aia era strada bunicii mele. Alea erau străzile pe unde noi mergeam. Galbenul ăla, praful ăla, prin el mă jucam eu, cu o felie de pâine cu zahăr în mână. Aia era o mizerie naturală. Lăsată de la Dumnezeu. Acum, producem o mizerie contrafăcută, e un produs al gândirii noastre.”

vioara

sau cine este David Garrett



de căutat Toccata
The 5th
Vivaldi vs. Vertigo
Thundersrtuck
Kashmir
Smooth Criminal

și-n rest tot

sâmbătă, 25 februarie 2012

- 18

portretul meu la tinerețe:





+ 18

Alexandru Dabija, făcător de ”spectacole cu actori”, vorbe de duh:

”nemulțumirea poate fi premisă a creației,
dar îți ia puterea...”

”e mai ușor să negi, e greu să afirmi!”

”raporturile dintre actori sau dintre actor - regizor sunt foarte viciare, efortul uriaș pe care trebuie să-l faci e să te înțelegi cu cel de lângă tine.”

”bazele acestei meserii pentru mine sunt organice”

”care-i ideea până la urmă? nu știu...să vrei să trăiești”

Mulțumesc Ionela astăzi, Mulțumesc Sandu oricând!

la vară (sau) când mă plimbam cu bicicleta



CELE MAI BUNE INTENȚII (1992) : povestea părinților lui Bergman, scrisă de el însuși

tic tic tic ! și totul tace

Cea mai frumoasă recenzie la Călăul și Călăuza a fost Inna Limane:


” You can choose good, you can choose bad, what to do now if you choose bad?! I will love you anyway! ”


Inna e din Letonia, nu știe română și noi n-avem subtitrare,
dar mi-a povestit ce a înțeles ea,
pentru că:
”I could feel the energy of the play. Sometimes no need to know the language for understanding of message”

și


” my hand was mmmm...tic tic tic ”
















foto Iustin Șurpănelu

marți, 21 februarie 2012

despre mine n-am mai scris de multă vreme...iată astăzi scriu :

"And for Bergman, to be alone means to ask questions. And to make films means to answer them. Nothing could be more classically romantic." - Jean-Luc Godard

sâmbătă, 18 februarie 2012

iarna pe ulița toată



Iarna pe Uliță, Marian Mocanu

TOATĂ GAȘCA:
http://marianmocanu.blogspot.com/2012/02/iarna-pe-ulita-3.html
http://marianmocanu.blogspot.com/2012/02/iarna-pe-ulita-2.html

Sorin Flutur despre Călăul și Călăuza:

Un altfel de recenzie- Calaul si calauza, Phoenix Coffee Tea Spice, 16 .02.2012

“Numai ca si aici e nevoie de o introducere”

Joi, 16 februarie, galeriile Phoenix Coffee Tea Spices au fost gazda unei noi reprezentatii a spectacolului Calaul si calauza, dupa Legenda marelui inchizitor. Am ajuns cu mai bine de jumatate de ora inainte de ora inceperii astfel ca am fost imbiati, sotia mea si cu mine, sa servim ceva. Nimic neobisnuit daca persoana care a facut asta nu ar fi fost Ioana Lefter, nimeni alta decat cea mai recenta personificare a Norei lui Ibsen, intr-un spectacol ce se joaca la Ateneu. Hm! Cel putin ciudat, sotia nu m-a crezut cand i-am spus ca despre ea e vorba, asa ca mi-am facut curaj, atunci cand am fost intrebati daca dorim sa ne abandonam hainele la garderoba, si i-am spus “Norei” ca mi-a placut prestatia ei in piesa amintita. A zambit, a multumit. Hm, din nou. Deci ea era... si atunci de ce taie bilete la intrare, de ce duce haine la garderoba, de ce pofteste oamenii in sala, de ce, de ce, de ce... mai ales de ce nu-si poate stapani rasul in timpul spectacolului....

Si in alta parte...

Faptul ca nu e usor sa pui in scena Legenda marelui inchizitor s-a mai spus cu alta ocazie si s-a mai scris in alta parte (Victor Rebengiuc a avut succes cu varianta sa la Bucuresti, la National) Mai ales atunci cand e vorba de un one-(wo)man show, cand e vorba de un club, cand multi dintre cei prezenti asteapta cu infrigurare infrigurarea personajului... parca e si mai greu sa apari pe scena improvizata cu un text parca improvizat urmarit de pe niste foi care incearca sa induca publicului sentimentul ca asista la un curs, la o introducere, cel putin, in istoria acestei sublime povesti a revendicarii libertatii omului din mainile celui care nu a luat-o niciodata.

Sau despre teatru experimental


Am fost poftiti in sala in care avea sa aiba loc spectacolul si indrumati in a cauta intr-o serie de imagini-tablouri aparent identice anume acele elemente care sa le diferentieze, care sa le adauge sens, sa le individualizeze. Cu fiori pe sira spinarii ne-am apucat sa investigam imaginile care il infatisau pe Iisus rastignit pe cruce. Nu ma voi apuca sa insir aici ce anume transmiteau fiecare dintre acele imagini pentru ca fiecare si toate laolalta transmiteau ideea ignorantei omului fata de spirit, ideea desuetudinii religiei ori spiritualitatii, ideea negarii omului, divinului, adevarului. Le-am gasit pe toate acelea si sper sa mai existe ocazii pentru a le cauta/gasi si dvs. Intr-un colt se odihnea un "Iisus" ce avea sa se prelinga, sa se deformeze asemenea unei experiente onirice a lui Dali intr-o monstruoasa reflexie in om a ideii contemporane de Dumnezeu.

Dupa ce ne-am asezat, parca antagonic, fata in fata cu mama celei ce va revarsa asupra-ne tiradele lui Ivan “cel groaznic” al lui Dostoievski am fost serviti, intocmai ca la vreo conferinta care se respecta cu o mica atentie. Am sperat sa fie ciocolata neagra, dar n-a fost sa fie, poata data viitoare.

In ochii nostri a aparut, imbracat in negru din cap pana in picioare portavocea gandurilor zice-se blasfemiatoare ale unui Ivan care spune o poveste unui Aliosa care il asculta.

Fiind introdusi in povestea cu inchizitia ca niste Aliosi ascultatori, nu ne mai ramanea altceva decat sa ascultam, sa privim, sa simtim, sa ne cutremuram. Sigur ca textul este cunoscut celor care au citit romanul, iar povestea, in linii mari, chiar si celor care nu au facut-o. Ochii injectati datorita alipirii persoanei cu personajului, rochia cu spatele decupat extatic din fariseismul si ipocrizia noastra, a oamenilor care se dedubleaza la fiecare pas, la fiecare vorba care nu e fidela gandului, austeritatea si asprimea unor supra-rationalizari care nu doar ca sunt in situatie de a contraveni regulilor si dogmelor, dar le si zdruncina pana la distrugere fac experienta una de neuitat. Miza- libertatea oamenilor, oferita de Dumnezeu, dupa ce si-a asumat-o siesi refuzand pe diavol si ispitele sale din pustiul postului. Niciunul dintre personajele acestei povestiri nu poate fi adus pe scena, fapt ce face misiunea si mai dificila. Pe rand acuzator si aparator, om slab si extatic, plangacios si revoltat, presupusul "lector" la a carui conferinta am fost chipurile invitati sa luam parte e mereu in alta parte. Pe masura ce "procesul" se deruleaza, ideea de Dumnezeu, libertatea omului si suferintele ambilor pentru ceea ce pare a fi un esec sunt materializate laolalta nu doar in lucirile personajului din fata noastra, ci si pe monitorul fixat in spatele publicului. Imaginea se scurge, e diforma, e de fapt ceea ce oamenii mai percep din ceea ce a fost odinioara. "Poemul" lui Ivan povesteste despre niste acuze proprii transferate metodic prin gura marelui inchizitor intregii omeniri- slabiciunea de a urma calea libertatii si implict a mantuirii a dus omul la pierzanie; setea, foamea de miracol, de putere de netagaduit transpusa in faptele si existenta unui lider absent au facut ca oamenii sa se indeparteze de calea cea dreapta, sa respinga painea imateriala pentru “piatra” din mainile lor ce suplineste doar ideea de hrana. Nu aflam daca povestirea e adevarata. Nici nu conteaza atata timp cat spectacolul reuseste sa (re)aduca oamenii in contextul teatrului primordial, al tragediei care rascoleste suflete, care aduce indoiala in launtrul spectatorului, care pune intrebari la care raspunde prin fiorul fiecaruia.

E prea grea povara unei asumari spune Ivan si “rastalmaceste” actorul din fata noastra. Actul fiintarii e prea anevoios caci nu-ti mai lasa loc de greseala. Libertatea e doar sclavia obligatiei de a face bine, purtand mereu in minte judecata smintelii, in slujba unei entitati din ce in ce mai absente, retrasa voluntar din fata oamenilor dornici de un model care sa ii subjuge.

Inchizitorul e aidoma Satanei, tot asa cum rochia e glasul fatarniciei; randurile de scaune asezate fata in fata sunt oglinda nevorbitoare, caci spectatorii se vad unii pe altii, ochi in ochi, indoiala in indoiala; imaginile “branduite” cu Iisus sunt marketing spiritual si rastignire infinita; rasul infundat al gazdelor (Ioana Lefter si o colega de-a sa) asezate strategic printre oameni nu e decat dispretul omului pentru adevar ori nimicnicia in care scufunda ignoranta noastra adevarul sau mai bine, prelungiri peste timp ale desconsiderarii de catre “rau” a “binelui”. Rasul acesta ispiteste, asa cum o face si totalitatea neamurilor lumii aflate la o porunca de stapanirea materiala a lui Dumnezeu ori pietrele transformate in paine pentru foamea omului.

Toate aceste elemente sunt subordonate ideii de teatru experimental deoarece actul teatral tinde sa se desprinda de jocul actoricesc, de persoana, de personaj si sa se intregeasca cu "obiecte" exterioare lui. Chiar daca tablourile, perdeaua ca suport pentru proiectie ori chiar "asistentele zambitoare" pot fi considerate recuzita si alipite oricum, material, ideii de teatru, cred ca e mult mai mult de atat. Fiecare dintre acestea transmite sens si completeaza semantica textului, mesajul vine pe mai multe cai, reluand, parafrazand si reincercand patrunderea prin subliminal in zona de siguranta a spectatorului. E greu de rezistat in aceste conditii; platosa distantarii e incet-incet strapunsa.

In povestirea lui Ivan, “strainul”, venit sa tulbure linistea regasita a oilor cazute in pacat, nu gaseste alt raspuns la acuzele de voluntara condamnare a “creatiei” la focul iadului prin acceptarea satietatii pamantesti decat un sarut pe buzele livide ale inchizitorului. Acuzatorul inmarmureste, dar gaseste suficienta putere incat sa deschida larg usa incaperii si sa dea drumul lui Iisus in lume/inima sa, absolvindu-l de la pedeapsa capitala harazita pentru a doua zi. Aici, in evocarea acelei povestiri, personajul apare proiectat pe o panza. Nu pentru a face uz inutil de tehnologie, ci, poate, pentru a face mai usor trecerea la transferul ideii, macar, a divinitatii, a imaterialului in material, a chipului in naframa, a corpului in giulgi. Iisus apare ca fiind spalat ritualic pentru inmormantare. Incet, meticulos, ceea ce e sfant trece in stergarul din mana omului. Carpa, inmuiata in dragoste si adevar e depusa, mortuar, pe jos si calcata in picioare... asa cum calca omul in picioare si dragostea si adevarul...

Nu pot incheia decat recomandand piesa tuturor, celor care au citit Fratii Karamazov, dar si celor care, poate, au de gand sa o faca...

for the vin

sunt cu o sticla de vin bauta ieri mai bogata si cu o sticla in jurul inimii sparta