marți, 3 ianuarie 2012

de Crăciun, cu întârziere

Necuratul ispititor voia să-și bată joc de un anume călugăr. Își puse o sutană largă și o pălărie cu borul lat, ca să nu-l recunoască nimeni, și merse la bătrânul călugăr, care ședea în scaunul spovedaniei din catedrală și își aștepta credincioșii.
- Preafericite părinte, spuse necuratul, eu sunt plugar și fiu de plugar. Mă scol când răsare soarele și nu uit niciodată rugăciunea de dimineață. Pe urmă trudesc toată ziulica pe câmp. Mă hrănesc cu pâine și lapte, și când vreau să mă veselesc cu prietenii îi servesc cu miere și fructe. Părinții îmi sunt bătrâni și eu le sunt singurul sprijin. Nevastă n-am și nici nu duc dorul femeilor. Merg regulat la biserică și dau zecimea din tot ce am. Preafericite părinte, asta mi-a fost spovedania. Îmi dai iertare?
- Fiule, spuse călugărul, ești omul cel mai pios pe care l-am cunoscut vreodată. Îți dau din toatp inima iertarea. Dar mai întâi vreau să-ți povestesc ceva ce s-a întâmplat nu demult aici, prin părțile noastre. Are să te bucure fiindcă ai să afli multe lucruri demne de laudă care s-au făcut, și cu toate astea îți vei putea spune că cei care le-au făptuit sunt doar niște bieți păcătoși în comparație cu tine.
- Părinte, mă ispitești la înfumurare, zise necuratul.
- Să mă ferească Dumnezeu de un asemenea păcat! răspunse călugărul. Așteaptă să-mi auzi povestea și-ai să gândești altfel.
Și începu să povestească:

” Mândrul stăpân al castelului cel mare din vârf de munte, de dincolo de râu, se hotărî într-o bună zi să-și mărite fata cu un om puternic și bogat care o iubea tare mult. Dar fata nu voia deloc, fiindcă își promisese deja inima altuia.
Așadar, tânăra îi scrisese iubitului ei o scrisoare, spunându-i că tatăl ei o silea să se mărite cu altul.”De aceea îți spun acum de mii de ori adio și te rog ca nu cumva să-ți faci vreun rău de dragul meu, fiindcă inima mea tot ție îți este credincioasă.”
Dar nobilul, tatăl fetei, luă pe ascuns scrisoarea din tolba poștașului și o rupse.
Veni ziua nunții și fata o întâmpină cu lacrimi în ochi. Dar în biserică nu plânse. Suferința i se așternu pe față și o împietri. Și toată lumea din biserică îi plângea de milă.
Tatăl văzu și el cum tristețea îi împietrise fetei chipul. Atunci se îngrozi de ceea ce făcuse. Și când se întoarseră acasă de la biserică, o chemă pe fată în odaia lui secretă și îi spuse:
- Copila mea dragă, am fost nedrept cu tine.
Și cu toate că era mândru de felul lui, căzu în genunchi și mărturisi că se făcuse vinovat de o faptă josnică și anume că-i luase scrisoarea, fiindcă se temuse că iubitul ei ar fi venit călare cu scutierii lui și ar fi răpit-o pe mireasă, dacă ar fi aflat de nuntă.
Fata îi spuse:
- Să zicem că nu știi câtă nenorocire ai provocat.
Apoi ieși pe podul castelului.
Mirele veni după ea.
- Draga mea, de ce văd atâta suferință pe chipul tău? spuse el
Atunci mireasa răspunse:
-Fiindcă am un iubit și i-am jurat că nu-l părăsesc niciodată.
Dar el a zis:
- Să nu disperi că ești soția mea! Iubirea ce ți-o port e-atât de mare că nu cred că un altul te-ar putea face mai fericită decât am să te fac eu.
- Așa gândesc toți cei ce iubesc, spuse fata și nu mai adăugă nimic.
- Spune-mi doar cum pot să-ți alung tristețea de pe chip, zise mirele, și-ai să vezi că ce spun e-adevărat.
Mireasa prinse atunci curaj și se gândi ”Am să-i spun și poate că Dumnezeu îi va înmuia inima.”Și i-a spus că ea și iubitul ei și-au jurat că dacă unul din ei îl va trăda pe celălalt cel părăsit va trebui să se omoare în ziua nunții celui drag.
- Așa că azi iubitul meu are să se omoare, spuse mireasa.
Și nefericită cum era, se prăbuși la picioarele mirelui și rămase acolo implorându-l:
- Lasă-mă să mă duc la el, până nu apucă să-și ia viața!
Suferința femeii era atât de cumplită încât bărbatul, cu toate că se gândea :”Dacă o las să meargă la cel care-o iubește, n-am s-o mai văd niciodată ”, și-a învins îndoielile și i-a zis:
- Poți să faci cum dorești.
Atunci mireasa se ridică și-i mulțumi înlăcrimată.
Se duse apoi în salon, unde nuntașii, așezați la locurile lor de-a lungul mesei întinse, așteptau cu nerăbdare să înceapă ospățul, pentru că erau tare înfometați și după atâta mers călare, și după slujba prelungită de la biserică.
- Dragi domni și doamne, li se adresă mireasa, trebuie să vă spun că în seara asta, cu încuviințarea soțului meu, am să plec la iubitul meu, care are de gând să se omoare fiindcă i-am fost necredincioasă. Și acum vreau să mă duc la el și să-i spun că am fost silită. Să nu vă mirați că mă duc chiar eu, fiindcă atunci când e vorba de așa ceva nu poți trimite nici scrisoare, nici vreun sol în care să te poți încrede. Dar pe dumneavoastră vreau să vă rog: mâncați, beți și veseliți-vă cât eu sunt plecată! Pentru că vin înapoi de îndată ce-i salvez iubitului mei viața!
Dar toți oaspeții au plans când mireasa și-a povestit necazul pe care-l avea și au răspuns:
- Nu vrem cu nici un chip să mâncăm și să bem când tu treci printr-o asemenea suferință. Pleacă și o să începem ospățul când te întorci.
Și se ridicară de la masă.
Când mireasa trecu prin curtea castelului, auzi mult zgomot venind de la bucătărie. Un slujitor alergase la maistrul bucătar să-i strige că ospățul nu va începe decât peste câteva ore. Și bucătarul se îngrozi la gândul că toate fripturile și celelalte bucate se vor strica. Azvârli în foc un calup de unt și trânti pe podeaua de piatră un coș plin cu ouă, după care, doborându-l și pe slujitor peste pragul bucătăriei, se urcă pe el cu măturoiul ridicat, gata să-l lovească.
Dar când mireasa ieși în curte, îl rugă să-i dea drumul și bucătarul se înduplecă la rugămintea ei, își înfrânse lovitura strigând:
- Lăudat fie Domnul că te-a făcut așa de milostivă! Nu vreau să-ți sporesc supărarea.
După care puse bine mâncarea și ore întregi nu mai spuse nimănui vreun cuvânt mânios.
Și mireasa o luă de una singură prin pădure, fiindcă voia să ajungă pe jos la iubitul ei, și fără însoțitori, așa cum se duce omul la capela Maicii Domnului când e profund îndurerat.
În pădure trăia un ticălos, un tâlhar. Din desișul unde era ascuns o văzu venind pe mireasă, care avea degetele pline de inele, coroană de aur pe cap, cingătoare grea de argint la mijloc și perle în jurul gâtului. Și atunci tâlharul își zise: ”Femeia asta e-o ființă slabă și vreau să-i iau comorile. Bogățiile astea o să-mi ajungă ca să plec în altă țară, să nu mai duc viața asta jalnică în pădure și să mă fac și eu om cinstit și respectat.”
Dar când mireasa se apropie și-i văzu chipul, rămase neputincios. Dumnezeu o făcuse foarte frumoasă. Și omul se gândi: ”Nu pot să-I fac rău. E mireasă și e așa de frumoasă, că nu pot s-o jefuiesc înainte de nuntă.”
Tot în acea pădure trăia un pustnic bătrân care-și chinuia trupul ținându-se treaz șase zile și dormind numai în a șaptea zi. Făcuse el un legământ că, dacă n-avea parte de tihnă pentru somn în a șaptea zi, trebuia să mai vegheze încă șase zile. Fiindcă, zicea el, așa voise Dumnezeu. Acum, cea de-a șaptea zi tocmai i se sfârșea, și nu apucase să doarmă, din pricină că venise la el o sumedenie de oameni bolnavi și îndurerați. Dar când scăpă de toți și se pregătea să se culce, o zări pe mireasă înaintând prin desișul pădurii. Și se gândea așa: ”Cum va izbuti călătoarea asta să treacă apele învolburate ale râului, care au crescut atâta în timpul nopții și au dărâmat și podul? ” Atunci ieși din locul unde ședea, merse cu ea până la râu și o trecu apa luând-o în spinare.
Până să se întoarcă în adăpostul lui, timpul i se împlinise, așa că din pricina acestei străine fu nevoit să mai vegheze șase zile. Dar nu-i păru rău, fiindcă era atât de minunată, că oricine o vedea era bucuros să dea ceva de la el de dragul ei.
Mireasa ajunse în cele din urmă la casa iubitului. Dar logodnicul ei se închisese în odaia lui și încuiase ușa cu lacăte grele. Când fata bătu la ușă, nu deschise, căci tocmai își scosese sabia din teacă și voia să se omoare.
Tânăra nu putu nici să strige, nici să-l roage, fiindcă neliniștea o tulbura atât de mult că-i pierise glasul. Dar lacrimile îi curgeau șiroaie pe podeaua de piatră, iar el auzea prin ușa de stejar cum plângea în hohote. Și ascultând-o nu putu să , se omoare, ci îi deschise ușa.
Fata stătea în fața lui cu mâinile împreunate și îi spuse că fusese silită. Și când bărbatul văzu că ea încă îl mai iubea, îi promise să nu se omoare. Ea i se cuibări la piept și el o sărută, și simțiră amândoi, în același timp, toată bucuria și toată disperarea pe care o poate cuprinde inima.
El îi spuse:
- Și acum trebuie să pleci, fiindcă ești a altuia
Și ea răspunse:
- Cum aș putea să plec?
Dar nobilul bărbat, care-o iubea pe fată, se desprinse din brațele ei și zise:
- Nu vreau să fiu nedrept cu cel ce te-a lăsat să vii la mine.
După care a cerut să i se înhame doi cai și merse împreună cu fata până la casa tatălui ei.”

Toate astea i le povesti călugărul necuratului ispititor și încă nu știa cu cine stă de vorbă. Și îl întrebă care dintre toți cei pe care-i pomenise i se păruse lui că jertfise cel mai mult. Deoarece călugărul era om înțelept și știa foarte bine că nici o ființă omenească nu e lipsită de păcate, așa cum zicea străinul acela că este. Și cu povestea asta voia să știe care dintre cele șapte păcate de moarte era păcatul lui cel mai mare. Fiindcă, după cum ar fi răspuns străinul, ca tatăl, ca mirele, ca nuntașii, sau maistrul bucătar, sau tâlharul, sau pustnicul, sau iubitul se jertfise cel mai mult, călugărul ar fi aflat dacă trufia, sau invidia, sau lăcomia, sau mânia, sau avariția, sau lenea, sau pofta trupească era păcatul care-i stăpânea sufletul. Căci piosul știa prea bine că îi era cel mai greu să urmeze virtutea pe care o admira cel mai mult la alții.
Dar necuratul era atât de preocupat de propriul său joc, încât nu băgă de seamă șiretenia călugărului.
- Sincer să fiu, spuse necuratul, nu mi-e ușor să-ți răspund la întrebare. Nu mi s-a părut că mirele s-a jertfit mai puțin decât iubitul și nici nuntașii decât tâlharul. Toți merită cea mai înaltă laudă.
Și credea că răspunde cum dorește călugărul.
- Totuși, pentru numele lui Dumnezeu, rosti îngrozit piosul călugăr, spune ce faptă pui înaintea celorlalte, sau spune-mi că pe nici una nu pui mare preț!
- Nu-i așa, preafericite părinte, răspunse necuratul, nimic din ce-au făcut oamenii aceștia nu mi se pare ușor. Și nici nu pot spune că vreo unul e în fruntea tuturor.
Dar călugărul se aplecă și cu buzele lângă urechea necuratului, spuse:
- Te rog stăruitor să spui că unul dintre ei e cel mai bun!
Dar necuratul nu se lăsă și ceru iertarea pentru care venise.
- Atunci te faci vinovat de toate cele șapte păcate, exclamă călugărul. Trebuie să fii diavolul însuși, nu om!
Și spunând acestea se ridică imediat din scaunul spovedaniei și se repezi la altar. Și de-acolo strigă:
- Vade retro, satana…

Când necuratul ispititor văzu că se înșelase, își desfășură mantia ca niște aripi și-și luă zborul printre cupolele întunecate ale bisericii, ca un liliac mare și negru.
Așadar, gândul necurat al ispititorului dăduse greș. Dar nu numai atât, fiindcă mila Lui Dumnezeu făcuse din el o binecuvântare. Pentru că povestirea călugărului a fost folosită mult timp de atunci încolo ca să se scoată la iveală ce sălășluiește în sufletul omului. Bine folosită, e ca năvodul din mâinile pescarului. După cum pescarul își aruncă năvodul ca să prindă peștii din mare, tot ala e aruncată și povestirea asta în inima omului, pentru ca păcatele să-i fie scoase la lumină, să poată fi înfruntate și biruite.


( Selma Lagerlof)

Un comentariu:

  1. si in sinea mea raspunsesem mirele... apoi cu vocea tare am exclamat INVIDIA! cat de adevarata e aceasta istorioara!

    RăspundețiȘtergere