joi, 27 septembrie 2012

ridica-voi capul meu din nisip

” căci o dată mai mult, am aflat că logica ucide viața. și nu conține nimic prin ea însăși ” (Citadela)




Miguel de Unamuno:

” Frumusețea nu este cea a artei pentru artă. Frumusețea a cărei contemplare nu ne face mai buni nu este atare frumusețe...

...Am căutat mereu să agit, mult mai mult decât să instruiesc...Preocuparea mea a fost, este și va fi ca aceia care mă citesc să gândească și să mediteze asupra lucrurilor fundamentale”



miercuri, 19 septembrie 2012

show me all that I could be

Omul are nevoie de blândeţe.



Eu am ales teatru pentru că nu ştiam cum să ajung la mine şi pentru că era singurul loc în care mă puteam oglindi. Şi acolo am început să cresc.


luni, 17 septembrie 2012

altă matematică / Nichita


Numai tu și cu mine,
înmulțiți și împărțiți,
adunați și scăzuți, 
rămânem aceiași...

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!


vineri, 14 septembrie 2012

pași de lup




There are a good many people of the same kind as Harry. Particularly many artists are of his kind. These persons all have two souls, two beings within them.


There is God and the devil in them; the mother’s blood and the father’s; the capacity for happiness and the capacity for suffering; and in just such a state of enmity and entanglement were the wolf and man in Harry. 

And these men, for whom life has no repose, live at times in their rare moments of happiness with such strength and indescribable beauty, the spray of their moment’s happiness is flung so high and dazzingly over the wide sea of suffering, that the light of it, spreading its radiance, touches others too with its entchantment. 

Thus, like a precious, fleeting foam over the sea of suffering arise all those works of art, in which a single individual lifts himself for an hour so high above his personal destiny that his happiness shines like a star and appears to all who see it as something eternal and as their own dream of happiness. All these men, whatever their deeds and works may be, have really no life; that is to say, their lives are non-existent and have no form. 

They are not heroes, artists or thinkers in the same way that other men are judges, doctors, shoemakers, or schoolmasters.  Their life consists of a perpetual tide, unhappy and torn with pain, terrible and meaningless, unless one is ready to see its meaning in just those rare experiences, acts, thoughts and works that shine out above the chaos of such a life. 

To such men the desperate and horrible thought has come that perhaps the whole of human life is but a bad joke, a violent and ill-fated abortion of the primal mother, a savage and dismal catastrophe of nature. To them, too, however, the other thought has come that man is perhaps not merely a half-rational animal but a child of the gods and destined to immortality.

Hermann Hesse

luni, 27 august 2012

Toamna la Rilke

Cad frunzele, cad ca din departare,
de parca vestejesc gradini în ceruri,
cu gesturi de negare cad, de-a rîndul.

Iar noptile, cum cade greu pamîntul
din toate stelele, într-o însingurare.

Noi toti cadem. Si mîna asta, iata.
Caderea, vezi, e-n toti si în oricine,

Si totusi, este Unul care tine
nespus de blînd, pe mîini, caderea toata




RAINER MARIA RILKE

duminică, 5 august 2012

my heart's in the Highlands









my heart' s in the Highlands, my heart is not here,
my heart's in the Highlands, a-chasing the deer;
chasing the wild-deer, and following the roe,
my heart's in the Highlands wherever I go.

farewell to the Highlands, farewell to the North,
the birthplace of Valour, the country of Worth;
wherever I wonder, wherever I rove
the hills of the Highlands forever I love.

duminică, 22 iulie 2012

duminica la Iaşi

duminică dimineaţa, când tot păcătosul ciuleşte urechea la Liturghie, tot grozavul cântă şi-i aplaudă din plâmâni, din coaste, din secreţii chiar, pe Ponta şi pe Antonescu...şi-n toată Piaţa Unirii se pregăteşte un referendum...de să-ţi stea tricoul cu lozinci pe tine. 

nu cred să existe aşa divertisment politic într-o tară civilizată...una, oaricare ar fi ea...

cât despre România, un lucru e sigur: spectacolul n-o să moară niciodată: îţi îngropi mama cu bocitoare plătite, îţi dai jos preşedintele (pe care tot tu l-ai ales prost...de două ori) cu maimuţe gălăgioase, clar tot plătite, şi-i aplauzi cu noaptea în cap pe Ponta şi pe Antonescu...

încep să cred că "pupăza de Neamţ" (cocoana) pe care am tot dispreţuit-o până acum, dar ce spun eu cocoana?! musca...musca aia enervantă căreia-i cresc şapte capete în loc când o omori, aia care stă în farfuria de mâncare şi care te trezeşte dimineaţa, e cu mult mai uşor de tolerat.

vineri, 22 iunie 2012

4


.   


Mult îngerul meu l-am ţinut cu sila,
şi-n braţele mele sărăcise tare,
el se făcu mic, iar eu m-am făcut mare,
 şi deodată eu am fost mila
şi el doar o rugă tremurătoare.


Atunci cerurile lui înapoi i le-am dat,
el îmi lăsă ce-i preajma, din preajmă dispărând,
el învăţă plutirea, eu viaţa-am învăţat,
şi ne recunoscurăm din nou, încet şi blând


Rainer Maria Rilke



marți, 12 iunie 2012

despre Johann Sebastian Bach

Marele compozitor se întorsese tocmai dintr-o călătorie şi în absenţa sa îi muriseră soţia şi doi dintre copii. El notase în jurnalul său : " Bunule Dumnezeu, numai de nu mi-aş pierde bucuria "

vineri, 8 iunie 2012

why can't we laugh when it's all we have?

2 conferinţe 

" mă întreba un securist, pe vremea comunismului: doamnă, dar eşti aşa de cultă, eşti deşteaptă, te-am văzut, te-am urmărit, ce cauţi cu babele alea proaste în biserică? nu înţeleg. trebuie să urmăreşti ceva!
şi eu am zis: bravo! aşa e, v-aţi prins, urmăresc ceva.
- dar ce-mi spuneţi?
- da
- ce?
- vreau să capăt putere să vă iubesc, că altfel nu pot. urât, rău, securist...imposibil!"

http://cbrom.de/sites/default/files/2012.05.19-Adunarea%20Eparhiala-Cuvant%20M.Siluana-III.mp3



miercuri, 6 iunie 2012

ce mai am eu cu dumneata ?

- veto, ce e când te doare dincolo de carne, dincolo de oase, dincolo de măduvă şi nu poţi respira?
- ce să fie, ţaţo?! gata şi de folos

naşterea strigătelor



" Făcusem câteva filme de valoare îndoielnică dar câştigasem ceva bani. După grandioasa punere în scenă, eşuată însă, cu mine şi cu Liv Ullman în rolurile principale, în decorul stâncilor din Faro, eram într-o stare proastă. Unul dintre cei doi protagonişti o întinsese, iar eu am rămas singur pe scenă. Am făcut un spectacol destul de bun cu Un joc al visului , m-am îndrăgostit de dragostea unei tinere actriţe, m-am îngrozit de mecanismul repetării, m-am retras în insula mea şi, într-o criză prelungită de melancolie, am scris un film ce s-a numit Strigăte şi şoapte "
Ingmar Bergman


pentru că, probabil, aşa se nasc până-la-urmă-bucuriile: din urlet.

luni, 21 mai 2012

un (posibil) interviu


Ştefana Barbacariu : Liniștea din teatrul românesc. Cui crezi că i se datorează ?

V.B : Nu mi se pare neapărat că e linişte...e mai degrabă obişnuinţă sau apatie. Poate sistemului politic ...social...economic...toate domeniile sunt cumva legate între ele, eu nu i-aş spune linişte, mai degrabă amorţeala general valabilă. Dar încă în teatru mi se pare că se mai mişcă, pe alocuri, câte ceva. Nu ne-am contaminat de tot.

Ş.B: De ce regie și nu altceva din domeniul teatral?

V.B : Păi urmează să termin şi teatrologie. Poate fac un master pe artele spectacolului...şi să zicem că am tras cu ochiul şi prin teatrul de animaţie. Regie pentru că mă expun altfel, mă expun prin idei, nu prin prezenţă - nici nu m-aş obişnui să ascult indicaţiile altora ca să fiu actriţă, nici n-am răbdare să scriu ca să fiu cronicar...Şi apoi are şi scena un tip de energie de care nu mă mai satur...sau poate nu zic bine " scena"-  repetiţiile!

Ş.B: Ce înseamnă pentru un tânăr regizor să-și vadă piesele jucate pe scena teatrului?

V.B: Să intre alţii în mintea lui. Cred că asta înseamnă...e un teren sensibil, plăcut e drept, dar dincolo de flatări, laude sau critici, tu ştii că e sămânţă din viaţa ta acolo, în ce joacă actorii şi în ce văd spectatorii. Parcă ai umbla în sânii goi prin Piaţa Unirii şi na...ai sâni, nu glumă!

Ş.B: Ai afirmat într-un interviu acordat revistei Echinox.ro faptul că „pentru cei tineri e destul de greu să pătrundă în sistem”. Care crezi ca ar fi principalele probleme cu care se confruntă un tânăr actor sau regizor în drumul său către afirmare profesională?

V.B: Vai ce răspuns parşiv îmi vine în minte. Îţi dai seama că mă compromit dacă-l spun. Nu pot...Principala problemă e că nu se deschid uşile singure, de regulă. Că nu poţi da buzna ...sau dacă poţi, să fii sănătos, oamenii au planuri şi agende pline.

Ş.B: Sunt teatrele închise tinerilor actori? Și totuși, cum poți pătrunde ca tânăr actor sau regizor în teatrele din România?

V.B: Asta spuneam mai sus. Măi, cred totuşi că poţi, dacă eşti bun. Până la urmă asta e cam tot ce îţi rămâne. Şi să ai răbdare, să insişti, să joci sau să regizezi pe lângă teatru, dacă teatrul e ocupat...

Ş.B: Unele dintre spectacolele pe care le-ai montat până acum se bazează pe textele lui Dostoievski, Cehov sau Mrożek. Ai o afinitate pentru dramaturgia rusă?

 V.B:    Cred că mai degrabă am o afinitate pentru mesaje clare şi sănătoase decât pentru o dramaturgie sau alta. Îmi plac ruşii că trăiesc totul foarte intens, clocotesc de pasiuni


 Ş.B: Care este raportul de lucru dintre tine și actori, având în vedere că ei au mai multă experiență în teatru decât tine?

V.B: Păi care să fie? Fiecare face ce ştie şi îi respectă celuilalt munca şi poziţia. Tu ca regizor eşti acolo ca să-l ajuţi pe actor să înţeleagă cât mai bine situaţia pe care i-o propui, povestea pe care i-o propui, să îl convingi de adevărul ei, iar el convins fiind să îşi poată construi personajul. E o muncă de echipă. Mulţi cred că regizorul e un fel de şef, acum depinde de cum îşi exercită şefia, dar eu nu cred că teatrul se poate face prin dictatură. Şi actorii sunt oameni, nu contează vârstele.

Ş.B: Care este părerea ta despre filmul „The Artist”, atat timp cat urmăreste drama unui actor la tranziția dinspre filmul mult spre cel vorbit. Acum ne aflăm tot într-o perioadă de trecere, de la peliculă la digital și 3D. În ce măsură crezi că va afecta asta actorii și regizorii?

V.B: The Artist - îl descriu în 2 cuvinte: simplu şi curajos. Mi-a plăcut şi am apreciat tocmai asta, curajul. Adevărul e că ne întoarcem la origini...sunt sigură că ne întoarcem.
Pe scenă, timpul e ăsta, actorii sunt vii...sunt doi oameni vii care, în faţa ta, a spectatorului, au o relaţie, acum. Pe peliculă, actorii sunt filmaţi...povestea poate e mai frumoasă, efectele, culorile, luminile, totul, Îţi fură ochii, dar senzaţiile sunt diferite, îţi garantez... Simplu fapt că s-a ajuns la 3D ţi-o demonstrează. Adică încerci în film să imiţi cumva teatrul, nu?Impropriu spus "imiţi"...dar se caută cumva acea prezenţă a omului care se mişcă în faţa ta, pe care-l poţi vedea din toate ungiurile, ca să crezi tot mai mult că povestea se petrece într-un timp real. Garantez că teatrul e mai longeviv ca filmul...drept dovadă că istoria lui începe din Antichitate...istoria filmului de când? Şi-am şi ajuns la 3D

Ş.B: Ce înseamnă teatrul experimental și care este legătura sa cu proiectul Ș ̓Art  ?

V.B: Măi treaba cu teatrul experimental nu ştiu cum s-o descriu...noi am folosit termenul pentru a preciza puţin că nu e chiar teatru în stare pură, ca să spargem convenţia asta a spectatorului care doar vine, se aşază pe scaun şi aşteaptă să fie  distrat...Am lucrat mai departe de partitura actoricească, e mai mult un performance, sunt elemente de speampunk lucrate manual, apoi am mai atins şi zona artelor vizuale (proiecţii, grafică)...
Nu ştiu ce ar trebui să însemne teatrul experimental. Nu cred în reţete, poate noi am făcut numai un experiment, cine ştie?! S-au trezit unii să contrazică formularea, or fi având dreptate, dar dacă e experimental atunci nu există o reţetă pentru el şi n-are o definiţie...
 La ce  legătură te referi? Ș ̓Art e o asociaţie nonguvernamentală proaspăt înfiinţată, iar Călăul şi Călăuza a fost al doilea proiect pe care Ș ̓Art  l-a produs.

Ş.B: Consideri că acest proiect oferă o nouă șansă tinerilor să se manifeste în acest domeniu?
Ș ̓Art ? Cred că iniţiativa lor e foarte bună şi faptul că şi-au propus să susţină tinerii artişti care au ceva de spus, că se urmăreşte calitatea produsului şi a artistului. Ăsta e un început de care era nevoie.
Este Iașul novice din punct de vedere al teatrului experimental?

V.B: Cred că da...cred că suntem destul de conservatori aici. Acum nu mă refer numai la teatru experimental sau la teatru dans sau la teatru sport...În general, suntem obişnuiţi cu ceva şi greu ne interesăm de ceea ce iese din aria noastră de cunoaştere sau recunoaştere

Ş.B: Care este cel mai important lucru pe care l-ai învătat din teatru și de la cine?

V.B: Alexandru Dabija : "Teatru înseamnă să formezi actori"


Ş.B :De ce crezi că numărul spectatorilor de teatru este în scădere? Cum s-ar putea resuscita teatrul românesc?

V.B: Pentru că nivelul de trai este scăzut...când omul n-are bani de pâine şi lucrează fără oprire ca să plătească taxe la stat, cum să mai vină la teatru? Ca să resuscităm teatrul românesc ar trebui să resuscităm România! Să ne luăm dreptul la cultură

Ş.B :Care sunt nemulțumirile tale față de teatrul românesc?

V.B: Am spus mai sus...începem să amorţim şi nu prea ne respectăm. Păi cum e cotată cultua în ţara noastră? Când puştii pică bacul pe capete...şi bine măcar că-l pică!...Ce valoare poate avea teatrul sau literatura, muzica, pictura, sculptura, ce valori au ele în ţara noastră? Sincer...Pe cine interesează?

Ş.B: Care este viziunea generației actuale față de teatru și cum sunt etichetați sau priviți acum, în societate, acești tineri care optează să facă artă?

V.B: Inconştienţi sau idealişti. Un fel de Don Quijote toţi

Ş.B: Ce texte își aleg tinerii regizori?

V.B: Contemporane că se poartă. Sunt rea. Nu ştiu...eu îmi aleg textele în funcţie de adâncimea lor, nu de cât public adună, dar poate mă sabotez singură prin asta, cine ştie?!

Ş.B: Cum vezi tu relația dintre teatrul public – teatrul independent în România?

V.B: Se poate! Se poate şi fără instituţii, asta văd. Dar e drept că sumele sunt considerabil mai mici şi efortul considerabil mai mare. Teatru independent presupune să investeşti tu în el şi să speri că o investiţia n-o să se scufunde. Nu mai poate fi vorba decât de supravieţuire, nicidecum de profit...şi în principiu e o soluţie temporară.

Ş.B:Ce reprezintă pentru tine rețeaua de socializare Facebook atât la nivel personal cât și profesional?   (La modul profesional, în contextul în care se joacă piese de teatru pe Facebook; de ex: „Te iubesc! Te iubesc?” cu Manuela Harabor,  Corina Moise, George Corodeanu si Alexandru Grigore).

V.B: Nu comentez. Ne înstrăinează şi ne tâmpeşte fantastic. Şi eu am...cică e bun pentru promovare, încep să mă îndoiesc. Mai bine lipeşti un afiş în tramvai. Cum mai bine îţi suni prietenii decât să-i urmăreşti pe facebook...dezvoltă în noi un fel de spionaj parcă

Ş.B:„V-am dat teatru, vi-l păziți ca pe un lăcaș de muze", spunea poetul Iancu Văcărescu acum 200 de ani, la inaugurarea primului spectacol din Romania. Care crezi că este starea teatrului romanesc în zilele de astăzi?

V.B: E în construcţie...ha ha! serios, e plin de schele şi de lut...
Eu nu cred în artă de amorul artei, nu mă uit la teatru ca la o piesă de muzeu, e o parte din istorie dacă vrei, o cronică a timpului. Teatrul...da, martor şi părtaş al diferitelor epoci şi curente...mode...politici...dar întotdeauna predispus schimbării...e mai degrabă elastic decât plastic, predispus modificărilor tocmai pentru că se inspiră din viaţa cetăţii...din realitate. O estetizează, însă nu e valabil în afara ei. Uită-te la teatrul contemporan. Sau uită-te la cât de diferit e teatru în Europa, diferenţele astea apar numai în funcţie de context şi de realitatea pe care un popor o trăieşte. Asta o spun pentru că există confuzia asta: teatrul nu mai e cum era pe vremuri...nu, nu mai e...dar poate fi bun şi aşa, altfel, şi raportat la ce se trăieşte astăzi, la ce se gândeşte astăzi.
Poate despre asta e vorba, să-l păzim ca pe un lăcaş de muzee...să nu îl negociem, să nu îl vindem la bursă, să nu uităm că e bucată vie din istorie.

Ş.B:Cum le-ai răspunde celor care consideră teatrul o industrie?

V.B: Că îi invidiez pentru situaţia lor financiară, dar în rest le plâng de milă (pentru confuzie) şi le-aş declara război (pentru că induc în eroare)
Industrie a ce? Adică actorul se are pe sine ca unealtă de lucru, nu? Păi atunci e foarte trist dacă dintr-un om viu, cu vocea, corpul, emoţiile lui tu faci industrie. E puţin inuman. Pentru că ei, că-şi dau sau nu duhul în scenă, câştigă tot 7 milioane pe lună de la stat...Cum vine asta?

Jocurile de culise există, e drept...dar cât încă mai pot, refuz să mă gândesc la ele şi cred că numai cei slabi pot manipula cu atâta josnicie oameni vii care au aceleaşi drepturi la un trai decent ca şi ei.

Ş.B:Care e marele tău vis de regizor?

V.B: Să am un teatru. Atât

Ş.B:Te gândești să faci film?

V.B: Hmmm...cine ştie? Mai am încă 20 de ani în care încă intru la categoria "tânăr regizor"...
M-am gândit la asta

sâmbătă, 19 mai 2012

Go find a new tomorrow


Go make all your excuses
Go say all your goodbyes
But take a look in the mirror
It's the hardest one you'll ever find




marți, 15 mai 2012

ce gândesc eu despre lume ?


" parcă poţi să ştii ce gândesc eu despre lume!"
                                                         Pessoa



joi, 10 mai 2012

epilog



" şi unul şi celălalt ştiu perfect ce nu le trebuie: celălalt.
şi tocmai această certitudine îi ţine împreună. "





despre ce fel de bine mai poate fi vorba?

dependenţa imaginară va fi combătută mai târziu de teama de a ne pierde identitatea sau de descoperirea că am şi pierdut-o în parte...sau în mare parte.


dependenţa imaginară evoluează spre neîncredere.


calea iubirii nu e neapărat şi calea fericirii. ci mai cu seamă înseamnă asumarea iubirii şi a riscurilor pe care aceasta le comportă, cum ar fi suferinţa izvorâtă din  întristarea fantasmatică adusă de faptul că celălalt e diferit, deci purtător al unei lipse ce ne trimite la propria noastră lipsă.


crizele sunt inevitabile; ele devin grave atunci când nu sunt recunoscute şi pot fi benefice atunci când atrag reorganizarea cuplului şi o plăcere nouă...până la următoarea criză.
viaţa în cuplu poate fi înţeleasă, ca orice existenţă de altminteri, ca o succesiune de crize, mergând de la conflictul deschis la despărţire, de la înfruntare la o nouă reaşezare, aducând, în cele mai bune cazuri, întregi plaje şi paliere de stări de împlinire, perioade de creativitate şi entuziasm.


fantasmele sunt cumplit de individualiste, rareori se suprapun peste ale celuilalt.


" în viaţa de zi cu zi dorim neobişnuitul; în clipele extraordinare - banalul "


aşteptarea fericirii în cuplu se bazează pe un miraj al stării de împlinire şi nu pe observarea vieţii.


după timpul întâlnirii urmează repede timpul duratei.
după vremea efemerului, a improvizaţiei, a descoperirii, vine cea a repetiţiei oarbe şi cenuşii.
întregul timp al întâlnirii va trebui regăsit în cel al duratei


comunicarea...un spaţiu al posibilităţilor între irezistibila nevoie a întâlnirii şi inevitabila evidenţă a despărţirii.



Jaques Salome - Vorbeşte-mi...am atâtea să îţi spun

marți, 8 mai 2012

a de la Amant (1)

- iubitul tău vine azi?



- sinceritate mai presus de orice, esenţa unui mariaj reuşit, nu crezi?



- e căsătorit, nu?
- mhm
- şi e fericit?
- mhm. şi tu eşti fericit, nu? adică nu eşti în vreun fel gelos...
- nu.
- bine, pentru că totul e în armonie perfectă, richard!




- mă bucur să fiu acasă! nici nu poţi să îţi închipui ce bine e să fii acasă!



- dar cu nenorocita ta de curvă cum rămâne?
- i-am dat drumul.
- de ce?
- era prea osoasă! 





- prostule! crezi că e singurul care vine? 






- vrei să mă schimb? o să mă schimb pentru tine, dragul meu...ţi-ar plăcea?

marți, 27 martie 2012

sur tous les murs

y’aura écrit de la justice pas la vengeance






et ce bonheur qui nous traverse
pour un simple morceau de pain
si tu as faim prends le mien

luni, 26 martie 2012

treptat, treptat, trepte

" Un caz recent şi edificator este al ilustrului nostru compatriot, Eugen Ionescu, scriitor de limba română şi franceză, trăit de peste 40 de ani în Franţa, membru al Academiei Franceze. (...) În cine cred? - zice. Şi-şi formulează, ca mare dramaturg ce este, o repliă scurtă axată pe una din virtuţile teologale: în Iisus Hristos, sper!

Acum că autorul a dat lucrurile pe faţă, îmi este îngăduit, cred, să divulg şi eu că în 1980, la Paris, mi-a cerut să mă rog pentru el ca Dumnezeu să-i dăruiască harul credinţei. Însă el se mai întreaba încă, plin de îngrijorare şi potrivit exigenţei corectitudinii care-l caracterizează: oare nu cumva cred doar că eu cred? Nu cumva credinţa mea e o părere, o iluzie, o făurire a minţii mele obosite, ceea ce englezii numesc wishful thinking, adică o certitudine ce-şi află temeiul într-o năzuinţă a spiritului, în voinţa insului, într-un soi de visare a sa, într-o irealitate luată drept realitate?

Mi-am îngăduit să-i scriu lui Eugen Ionescu şi să-i spun că formula „dar poate că doar cred că eu cred" este varianta frazei pascaliene şi a textului de la Marcu 9, 24. „Poate că doar cred că eu cred" este totuna cu: „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit" a lui Pascal, respectiv cu: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele".

De ce se teme sau ruşina, Eugen Ionescu nu are, căci se alătură câtorva mari artişti şi gânditori biruiţi de Hristos: Dostoievski, Claudel, J. K. Huysmans, Bergson, Peguy, Werfel, Papini, Chesterton. "

(Părintele Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi)

sâmbătă, 24 martie 2012

and full of life and full of love

Don't listen to a word I say

The screams all sound the same.

Though the truth may vary
this ship will carry our bodies safe to shore




( Pennsylvania Station, 1944, Alfred Eisenstaedt )

luni, 19 martie 2012

atenţie ( din nou ) la baobabi!

nădejdea nu ruşinează!



şi hai iar la luptă,
feciori, să nu vă daţi în lături din a lupta.
eu, mai fac câte-o pauză, mai jelesc câte-o pierdere, mai behov, cum s-ar zice, dar feciori, ce frumos e pe câmpul de luptă!
eu cu dracii mei am de furcă...
cred că marele păcat e când lupţi cu dracii altora, acolo lupta e nebunie,

n-ai tu şanse, feciori, să te iei de alte coarne decât de ale tale. aşa că, dă cu ele de pământ şi plantează un copac, mănâncă un măr, spală-te!
dă-te cu parfum, dă-te fără, dă-te tot!


feciori, în afară de nădejde, nu-ţi mai rămâne nimic. nu-ţi mai trebuie nimic

atenţie la baobabi!



" numai că seminţele sunt nevăzute...dacă e vorba de o rămurică de ridiche sau de măceş, poţi s-o laşi să crească după cum îi e voia. dar dacă e vorba de o bălărie, trebuie să smulgi planta imediat, de îndată ce ai început să o recunoşti...
- e o problemă de disciplină, mi-a spus mai târziu micul prinţ."

miercuri, 29 februarie 2012

de atâta primăvară



” Da, bucuria nu stă în natura lucrurilor, ci în voința omului"
(Sf Ioan Gură de Aur)


" Nu te-ai luat de piep cu răul și totuși te simți obosită, înseamnă că nu ești victima unei lupte ci a propriei tale neputințe"
(Cehov)

marți, 28 februarie 2012

Dostoievski de bar

” un Dostoievski dus în baruri nu este
nici pe departe un sacrilegiu, ci (încă) o dovadă că teatrul
adevărat şi viu îşi găseşte oriunde un spaţiu de exprimare”


http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/02/cronica-veche-nr-13.pdf

O cronică la Călăul și Călăuza semnată de Călin Ciobotari, în revista Cronica Veche

despre iertare

am de scris zmeilor scrisori


duminică, 26 februarie 2012

Adevăr sau provocare? Adevăr.

un interviu cu Dragoș Buhagiar:

http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Dragos_Buhagiar-scenograf_0_650935359.html#



” Totul e împietrit. Se construieşte urât, iar oamenii care locuiesc în clădirile alea urâte se urâţesc şi ei. Uite, mahalaua lui Caragiale avea poezie. Aşa era în copilăria mea. Ca-n decorul din „D'ale carnavalului"... Aia era strada bunicii mele. Alea erau străzile pe unde noi mergeam. Galbenul ăla, praful ăla, prin el mă jucam eu, cu o felie de pâine cu zahăr în mână. Aia era o mizerie naturală. Lăsată de la Dumnezeu. Acum, producem o mizerie contrafăcută, e un produs al gândirii noastre.”

vioara

sau cine este David Garrett



de căutat Toccata
The 5th
Vivaldi vs. Vertigo
Thundersrtuck
Kashmir
Smooth Criminal

și-n rest tot

sâmbătă, 25 februarie 2012

- 18

portretul meu la tinerețe:





+ 18

Alexandru Dabija, făcător de ”spectacole cu actori”, vorbe de duh:

”nemulțumirea poate fi premisă a creației,
dar îți ia puterea...”

”e mai ușor să negi, e greu să afirmi!”

”raporturile dintre actori sau dintre actor - regizor sunt foarte viciare, efortul uriaș pe care trebuie să-l faci e să te înțelegi cu cel de lângă tine.”

”bazele acestei meserii pentru mine sunt organice”

”care-i ideea până la urmă? nu știu...să vrei să trăiești”

Mulțumesc Ionela astăzi, Mulțumesc Sandu oricând!

la vară (sau) când mă plimbam cu bicicleta



CELE MAI BUNE INTENȚII (1992) : povestea părinților lui Bergman, scrisă de el însuși

tic tic tic ! și totul tace

Cea mai frumoasă recenzie la Călăul și Călăuza a fost Inna Limane:


” You can choose good, you can choose bad, what to do now if you choose bad?! I will love you anyway! ”


Inna e din Letonia, nu știe română și noi n-avem subtitrare,
dar mi-a povestit ce a înțeles ea,
pentru că:
”I could feel the energy of the play. Sometimes no need to know the language for understanding of message”

și


” my hand was mmmm...tic tic tic ”
















foto Iustin Șurpănelu

marți, 21 februarie 2012

despre mine n-am mai scris de multă vreme...iată astăzi scriu :

"And for Bergman, to be alone means to ask questions. And to make films means to answer them. Nothing could be more classically romantic." - Jean-Luc Godard

sâmbătă, 18 februarie 2012

iarna pe ulița toată



Iarna pe Uliță, Marian Mocanu

TOATĂ GAȘCA:
http://marianmocanu.blogspot.com/2012/02/iarna-pe-ulita-3.html
http://marianmocanu.blogspot.com/2012/02/iarna-pe-ulita-2.html

Sorin Flutur despre Călăul și Călăuza:

Un altfel de recenzie- Calaul si calauza, Phoenix Coffee Tea Spice, 16 .02.2012

“Numai ca si aici e nevoie de o introducere”

Joi, 16 februarie, galeriile Phoenix Coffee Tea Spices au fost gazda unei noi reprezentatii a spectacolului Calaul si calauza, dupa Legenda marelui inchizitor. Am ajuns cu mai bine de jumatate de ora inainte de ora inceperii astfel ca am fost imbiati, sotia mea si cu mine, sa servim ceva. Nimic neobisnuit daca persoana care a facut asta nu ar fi fost Ioana Lefter, nimeni alta decat cea mai recenta personificare a Norei lui Ibsen, intr-un spectacol ce se joaca la Ateneu. Hm! Cel putin ciudat, sotia nu m-a crezut cand i-am spus ca despre ea e vorba, asa ca mi-am facut curaj, atunci cand am fost intrebati daca dorim sa ne abandonam hainele la garderoba, si i-am spus “Norei” ca mi-a placut prestatia ei in piesa amintita. A zambit, a multumit. Hm, din nou. Deci ea era... si atunci de ce taie bilete la intrare, de ce duce haine la garderoba, de ce pofteste oamenii in sala, de ce, de ce, de ce... mai ales de ce nu-si poate stapani rasul in timpul spectacolului....

Si in alta parte...

Faptul ca nu e usor sa pui in scena Legenda marelui inchizitor s-a mai spus cu alta ocazie si s-a mai scris in alta parte (Victor Rebengiuc a avut succes cu varianta sa la Bucuresti, la National) Mai ales atunci cand e vorba de un one-(wo)man show, cand e vorba de un club, cand multi dintre cei prezenti asteapta cu infrigurare infrigurarea personajului... parca e si mai greu sa apari pe scena improvizata cu un text parca improvizat urmarit de pe niste foi care incearca sa induca publicului sentimentul ca asista la un curs, la o introducere, cel putin, in istoria acestei sublime povesti a revendicarii libertatii omului din mainile celui care nu a luat-o niciodata.

Sau despre teatru experimental


Am fost poftiti in sala in care avea sa aiba loc spectacolul si indrumati in a cauta intr-o serie de imagini-tablouri aparent identice anume acele elemente care sa le diferentieze, care sa le adauge sens, sa le individualizeze. Cu fiori pe sira spinarii ne-am apucat sa investigam imaginile care il infatisau pe Iisus rastignit pe cruce. Nu ma voi apuca sa insir aici ce anume transmiteau fiecare dintre acele imagini pentru ca fiecare si toate laolalta transmiteau ideea ignorantei omului fata de spirit, ideea desuetudinii religiei ori spiritualitatii, ideea negarii omului, divinului, adevarului. Le-am gasit pe toate acelea si sper sa mai existe ocazii pentru a le cauta/gasi si dvs. Intr-un colt se odihnea un "Iisus" ce avea sa se prelinga, sa se deformeze asemenea unei experiente onirice a lui Dali intr-o monstruoasa reflexie in om a ideii contemporane de Dumnezeu.

Dupa ce ne-am asezat, parca antagonic, fata in fata cu mama celei ce va revarsa asupra-ne tiradele lui Ivan “cel groaznic” al lui Dostoievski am fost serviti, intocmai ca la vreo conferinta care se respecta cu o mica atentie. Am sperat sa fie ciocolata neagra, dar n-a fost sa fie, poata data viitoare.

In ochii nostri a aparut, imbracat in negru din cap pana in picioare portavocea gandurilor zice-se blasfemiatoare ale unui Ivan care spune o poveste unui Aliosa care il asculta.

Fiind introdusi in povestea cu inchizitia ca niste Aliosi ascultatori, nu ne mai ramanea altceva decat sa ascultam, sa privim, sa simtim, sa ne cutremuram. Sigur ca textul este cunoscut celor care au citit romanul, iar povestea, in linii mari, chiar si celor care nu au facut-o. Ochii injectati datorita alipirii persoanei cu personajului, rochia cu spatele decupat extatic din fariseismul si ipocrizia noastra, a oamenilor care se dedubleaza la fiecare pas, la fiecare vorba care nu e fidela gandului, austeritatea si asprimea unor supra-rationalizari care nu doar ca sunt in situatie de a contraveni regulilor si dogmelor, dar le si zdruncina pana la distrugere fac experienta una de neuitat. Miza- libertatea oamenilor, oferita de Dumnezeu, dupa ce si-a asumat-o siesi refuzand pe diavol si ispitele sale din pustiul postului. Niciunul dintre personajele acestei povestiri nu poate fi adus pe scena, fapt ce face misiunea si mai dificila. Pe rand acuzator si aparator, om slab si extatic, plangacios si revoltat, presupusul "lector" la a carui conferinta am fost chipurile invitati sa luam parte e mereu in alta parte. Pe masura ce "procesul" se deruleaza, ideea de Dumnezeu, libertatea omului si suferintele ambilor pentru ceea ce pare a fi un esec sunt materializate laolalta nu doar in lucirile personajului din fata noastra, ci si pe monitorul fixat in spatele publicului. Imaginea se scurge, e diforma, e de fapt ceea ce oamenii mai percep din ceea ce a fost odinioara. "Poemul" lui Ivan povesteste despre niste acuze proprii transferate metodic prin gura marelui inchizitor intregii omeniri- slabiciunea de a urma calea libertatii si implict a mantuirii a dus omul la pierzanie; setea, foamea de miracol, de putere de netagaduit transpusa in faptele si existenta unui lider absent au facut ca oamenii sa se indeparteze de calea cea dreapta, sa respinga painea imateriala pentru “piatra” din mainile lor ce suplineste doar ideea de hrana. Nu aflam daca povestirea e adevarata. Nici nu conteaza atata timp cat spectacolul reuseste sa (re)aduca oamenii in contextul teatrului primordial, al tragediei care rascoleste suflete, care aduce indoiala in launtrul spectatorului, care pune intrebari la care raspunde prin fiorul fiecaruia.

E prea grea povara unei asumari spune Ivan si “rastalmaceste” actorul din fata noastra. Actul fiintarii e prea anevoios caci nu-ti mai lasa loc de greseala. Libertatea e doar sclavia obligatiei de a face bine, purtand mereu in minte judecata smintelii, in slujba unei entitati din ce in ce mai absente, retrasa voluntar din fata oamenilor dornici de un model care sa ii subjuge.

Inchizitorul e aidoma Satanei, tot asa cum rochia e glasul fatarniciei; randurile de scaune asezate fata in fata sunt oglinda nevorbitoare, caci spectatorii se vad unii pe altii, ochi in ochi, indoiala in indoiala; imaginile “branduite” cu Iisus sunt marketing spiritual si rastignire infinita; rasul infundat al gazdelor (Ioana Lefter si o colega de-a sa) asezate strategic printre oameni nu e decat dispretul omului pentru adevar ori nimicnicia in care scufunda ignoranta noastra adevarul sau mai bine, prelungiri peste timp ale desconsiderarii de catre “rau” a “binelui”. Rasul acesta ispiteste, asa cum o face si totalitatea neamurilor lumii aflate la o porunca de stapanirea materiala a lui Dumnezeu ori pietrele transformate in paine pentru foamea omului.

Toate aceste elemente sunt subordonate ideii de teatru experimental deoarece actul teatral tinde sa se desprinda de jocul actoricesc, de persoana, de personaj si sa se intregeasca cu "obiecte" exterioare lui. Chiar daca tablourile, perdeaua ca suport pentru proiectie ori chiar "asistentele zambitoare" pot fi considerate recuzita si alipite oricum, material, ideii de teatru, cred ca e mult mai mult de atat. Fiecare dintre acestea transmite sens si completeaza semantica textului, mesajul vine pe mai multe cai, reluand, parafrazand si reincercand patrunderea prin subliminal in zona de siguranta a spectatorului. E greu de rezistat in aceste conditii; platosa distantarii e incet-incet strapunsa.

In povestirea lui Ivan, “strainul”, venit sa tulbure linistea regasita a oilor cazute in pacat, nu gaseste alt raspuns la acuzele de voluntara condamnare a “creatiei” la focul iadului prin acceptarea satietatii pamantesti decat un sarut pe buzele livide ale inchizitorului. Acuzatorul inmarmureste, dar gaseste suficienta putere incat sa deschida larg usa incaperii si sa dea drumul lui Iisus in lume/inima sa, absolvindu-l de la pedeapsa capitala harazita pentru a doua zi. Aici, in evocarea acelei povestiri, personajul apare proiectat pe o panza. Nu pentru a face uz inutil de tehnologie, ci, poate, pentru a face mai usor trecerea la transferul ideii, macar, a divinitatii, a imaterialului in material, a chipului in naframa, a corpului in giulgi. Iisus apare ca fiind spalat ritualic pentru inmormantare. Incet, meticulos, ceea ce e sfant trece in stergarul din mana omului. Carpa, inmuiata in dragoste si adevar e depusa, mortuar, pe jos si calcata in picioare... asa cum calca omul in picioare si dragostea si adevarul...

Nu pot incheia decat recomandand piesa tuturor, celor care au citit Fratii Karamazov, dar si celor care, poate, au de gand sa o faca...

luni, 23 ianuarie 2012

șințelege

” Dacă regele mi-ar da
Tot Parisul, țara-ntreagă
Pentru ca în schimb să-mi ia
Fata mea atât de dragă
Eu i-aș spune: Henric Rege,
Ia-ți Parisul și-nțelege
Mi-e mai dragă, iac-așa,
Mult mai dragă, fata mea.”

(Mizantropul)

duminică, 22 ianuarie 2012

Iñárritu frumos iar și iar



despre viața oamenilor, care întotdeauna contează mai mult ca un baton de ciocolată,
despre durere și vindecare... medicină, matematică, absurd,
granițe desființate,
putere să distrugi sau putere să clădești?

un fel de Dostoievski al cinematografiei...

despre limita dintre disperare și desăvârșire

anotimpul bun al oamenilor

pentru că nimic n-am scris/ spus de fapt, până acum și pentru că ”frumusețea va salva lumea” :





Ioana Moldovan
Protest, Piata Universitatii, Bucuresti 19 ianuarie 2012
www.ioanamoldovan.blogspot.com

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

ce-mi doresc eu mie

vis cu bufon

nu mă pot abține...e prea bun! e prea așa!
deci Leonid Dimov:

” În laptele dimineţii aceste
Din oraşul climateric cu însuşiri alpestre
Au explodat ciudat prăjiturile din vitrină.
Zic ciudat, pentru că doar piereau într-un glob de lumină.
De culoarea lor întunecată
Pentru prăjiturile de ciocolată,
Roz, cu scame de tăciuni
Pentru prăjiturile de căpşuni,
Verzui şi galben un pic
Pentru prăjiturile cu fistic
Şi aşa mai departe.
Eu mă gîndeam, bineînţeles, la moarte
Cînd a intrat sunînd din clopoţei, pe rotile,
Bufonul unui rege mort cu zile,
Mort subit
Pe cînd plutea de plăcere printr-un veac văruit.
Dar să lăsăm gluma. Era
Bufonul nostru numai catifea
Şi pe dinăuntru şi pe dinafară,
Un vulpoi de cîrpă cu coadă uşoară.
Se mişca degeaba, exista fără să fie,
Era - dacă vreţi - o filosofie.
Toată lumea se făcea că nu-l ştie,
Că nu-l vede cînd se strîmba-n spate
Şi presăra boare tulbure pe linguriţele plate...
Am început atunci să mănînc cascade
Catafaicuri, baclavale, rulade,
Simţeam în juru-mi umede boturi,
Înghiţeam în neştire bezele, pişcoturi
Şi creşteam, mă umflam ca un aerostat
Cu bube dulci şi diabet zaharat,
Acolo în munţii limpezi în zarea zmeurie
La masa pătrată din cofetărie.

(1969) ”

sursa Dilema Veche

marți, 17 ianuarie 2012

diferențe între sexe - percepție și proiecție


- I know nothing about you
- What do you want to know?
- Why did you come?
- Because I wanted to see you
- ...Sure...What did you expect to find? People go on with their lives. It's easy to live as a day-tripper seeing the world like a tourist. The hard thing is to stay and deal with the day-to-day things (...)
- Let's get out of here
- You're so selfish
- Yes, I am selfish
- You want me to exchange everything I have for...nothing?

La Vida de los Pesces (2010)

luni, 16 ianuarie 2012

și-i luni

let us be young

pentru posteritate

Vlad Ioachimescu:

” Am o ingrozitoare senzatie de deja vue. Din pacate treaba aia cu somnul ratiunii naste monstrii e cat se poate de adevarata.
Poporul asta nu invata nimic din istorie, iar istoria se repeta. Ei in schimb au invatat cat se poate de bine toate tehnicile de manipulare si diversiune experimentate la mineriade, pe care acum le predau la SRI si academia de politie.
Cineva spunea ca Basescu nu are mineri. Poate ca nu, in schimb are huliganii de pe stadioane la indemana.

Pentru cei care vor sa inteleaga pot explica in calitate de martor al strazii nu al televiziunilor tot ce se intampla.
E un lucru extrem de simplu pentru orice manifestant pasnic sa recunoasca huliganii infiltrati in multime. In permanenta oamenii ii invitau pe jandarmi sa vina sa ii ridice dintre noi. Ce sa vezi?, absolut nimic.

Baietii apar in jurul orei patru si stau in grupuri razlete. Incep sa strige ca pe stadioane: Basescu la puscarieee!!!
Azi lumea nu a mai pus botul la asa ceva si s-au calmat o vreme. Discutau intre ei: unde ne batem azi, pe partea asta sau cealalta? Hai ba dincolo ca aici sunt numai fraieri si bosorogi.

In multime au inceput sa apara deja toate personajele cunoscute din '90:
zvoneorul, raspandacul, agitatorul, politrucul, emanatul, avem di tatiii!
Intamplator exact cu 5 minute inainte de izbucnirea violentelor dadeam o tura de piatza si ma aflam pe partea cu fantana unde erau totzi OTV-istii, dar si camioanele de jandarmi. In momentul in care am trecut pe langa camioane
am constatat cu stupoare ca isi puneau castile si isi luau bastoanele si scuturile. Brusc mi s-a facut lumina.
Mi-am dat seama instant cat de regizat e totul si am intrebat un jandarm daca o sa dea si in noi, cei care manifestam pasnic. Omul mi-a spus razand sa nu imi fac griji ca nu au treaba cu noi.

Actul I: In momentul in care am traversat catre Inter, instant au inceput de pe ambele trotuare sa arunce cu sticle incendiare, pietre si petarde ca la comanda. Toata lumea care manifesta pasnic a inceput sa fuga, cei mai multi au plecat acasa sau au ramas in grupuri razlete prin colturile pietei. Huliganii au plecat simultan si perfect organizati catre carosabil si l-au ocupat.

Actul II: Lacrimogenele, bastoanele si reocuparea carosabilului de catre jandarmi.

Actul III: dispersarea catre noi a grupurilor razlete de huligani si a cordoanelor de jandarmi. Exact in spatele nostru la intrarea in Inter s-au strans 30-40 de huligani care au inceput sa strige exact ca pe stadion.
Am inceput sa strigam catre jandarmi: sunteti orbi, nu ii vedeti nu ii auziti, de ce nu ii ridicati, de ce ne paziti pe noi, avem noi fatza de infractori periculosi? Ridicau din umeri.

Trebuie sa fii incredibil de retard sa nu realizezi cat de evidenta e manevra si cat de perfect regizata.
Atat jandarmii, cat si huliganii si-au vazut scopul realizat, confiscarea unui lucru extrem de frumos.
Totul e o piesa proasta de teatru si ghici ghicitoarea mea cine e marele regizor?

Am plecat pe bulevardul Elisabeta sa le explic studentilor ce veneau dinspre Kogalniceanu sa nu cumva sa pice in capcana lor: sa stea cat mai grupati si sa nu ii lase pe huligani sa se amestece printre ei, sa strige cat mai mult mesaje impotriva violentei, sa nu jigneasca jandarmii, sa nu depaseasca carosabilul si sa nu isi acopere fetele cu fulare de teama camerelor pentru ca nu au
nimic de ascuns si pentru a nu fi asociati cu huliganii.
Studentii au inteles destul de repede, desi veneau cu avant pionieresc. S-au oprit in fata facultatii de istorie.
Baietii cu fulare pe fatza ii asteptau ca pe painea calda sa se infiltreze si cand am inceput sa strig catre ei sa stea grupati, gagii mi-au aruncat niste priviri pline de ura. Studentii au manifestat cam jumatate de ora cat se poate de pasnic
indemnandu-si colegii din tara sa iasa in strada. Spre uimirea mea, in afara de Antena 3 si cativa fotografi, nici o televiziune nu a venit sa filmeze mesajul studentilor, nu a interesat pe nimeni. De ce oare?
In momentul in care s-a aflat ca vin huliganii dinspre Unirea era deja limpede ce va urma si studentii au fost sfatuiti sa plece pentru a nu putea fi asociati cu asta, ceea ce au si facut, iar eu am plecat odata cu ei.
Nu m-ar mira sa aflu de pe TVR ca si studentii au aruncat cu pietre. Nu stiu daca e adevarat dar din cate am inteles, eu, care nu sunt in stare sa organizez nici o petrecere la McDonalds am fost identificat de TVR ca organizator, iar dupa altii as fi un cantaret de Hip Hop. Genul asta inca nu l-am incercat dar nu e timpul pierdut.

Important e ca oamenii sa iasa in numar din ce in ce mai mare si sa manifeste pasnic. Sa arate jandarmilor toti huliganii infiltrati chiar daca nu vor fi interesati. Fatza e cartea lor de vizita, nu au nevoie de fulare. E bine ca lumea sa vina ziua si sa nu manifeste mult timp dupa caderea serii. Deja momentul in care huliganii au ordin sa atace pluteste in atmosfera pentru ca incep sa se agite si sa strige ca pe stadion cu 5-10 minute inainte. Daca vedeti jandarmii echipandu-se e semn clar ca trebuie sa plecati.

In felul asta vor fi demascati intr-un mod evident, iar noi trebuie sa ii lasam sa isi faca numarul. Nu mai are nici un sens sa stam in piatza din acel moment pentru ca asta nu mai are nici o legatura cu noi, ci doar cu piesa asta de teatru. Sincer nu vreau sa o vad in reluare. ”

cam asta se petrece-n cercul nostru strâmt zilele astea, domnule Eminescu. cam Cațavencește, cam Caragialește

marți, 3 ianuarie 2012

de Crăciun, cu întârziere

Necuratul ispititor voia să-și bată joc de un anume călugăr. Își puse o sutană largă și o pălărie cu borul lat, ca să nu-l recunoască nimeni, și merse la bătrânul călugăr, care ședea în scaunul spovedaniei din catedrală și își aștepta credincioșii.
- Preafericite părinte, spuse necuratul, eu sunt plugar și fiu de plugar. Mă scol când răsare soarele și nu uit niciodată rugăciunea de dimineață. Pe urmă trudesc toată ziulica pe câmp. Mă hrănesc cu pâine și lapte, și când vreau să mă veselesc cu prietenii îi servesc cu miere și fructe. Părinții îmi sunt bătrâni și eu le sunt singurul sprijin. Nevastă n-am și nici nu duc dorul femeilor. Merg regulat la biserică și dau zecimea din tot ce am. Preafericite părinte, asta mi-a fost spovedania. Îmi dai iertare?
- Fiule, spuse călugărul, ești omul cel mai pios pe care l-am cunoscut vreodată. Îți dau din toatp inima iertarea. Dar mai întâi vreau să-ți povestesc ceva ce s-a întâmplat nu demult aici, prin părțile noastre. Are să te bucure fiindcă ai să afli multe lucruri demne de laudă care s-au făcut, și cu toate astea îți vei putea spune că cei care le-au făptuit sunt doar niște bieți păcătoși în comparație cu tine.
- Părinte, mă ispitești la înfumurare, zise necuratul.
- Să mă ferească Dumnezeu de un asemenea păcat! răspunse călugărul. Așteaptă să-mi auzi povestea și-ai să gândești altfel.
Și începu să povestească:

” Mândrul stăpân al castelului cel mare din vârf de munte, de dincolo de râu, se hotărî într-o bună zi să-și mărite fata cu un om puternic și bogat care o iubea tare mult. Dar fata nu voia deloc, fiindcă își promisese deja inima altuia.
Așadar, tânăra îi scrisese iubitului ei o scrisoare, spunându-i că tatăl ei o silea să se mărite cu altul.”De aceea îți spun acum de mii de ori adio și te rog ca nu cumva să-ți faci vreun rău de dragul meu, fiindcă inima mea tot ție îți este credincioasă.”
Dar nobilul, tatăl fetei, luă pe ascuns scrisoarea din tolba poștașului și o rupse.
Veni ziua nunții și fata o întâmpină cu lacrimi în ochi. Dar în biserică nu plânse. Suferința i se așternu pe față și o împietri. Și toată lumea din biserică îi plângea de milă.
Tatăl văzu și el cum tristețea îi împietrise fetei chipul. Atunci se îngrozi de ceea ce făcuse. Și când se întoarseră acasă de la biserică, o chemă pe fată în odaia lui secretă și îi spuse:
- Copila mea dragă, am fost nedrept cu tine.
Și cu toate că era mândru de felul lui, căzu în genunchi și mărturisi că se făcuse vinovat de o faptă josnică și anume că-i luase scrisoarea, fiindcă se temuse că iubitul ei ar fi venit călare cu scutierii lui și ar fi răpit-o pe mireasă, dacă ar fi aflat de nuntă.
Fata îi spuse:
- Să zicem că nu știi câtă nenorocire ai provocat.
Apoi ieși pe podul castelului.
Mirele veni după ea.
- Draga mea, de ce văd atâta suferință pe chipul tău? spuse el
Atunci mireasa răspunse:
-Fiindcă am un iubit și i-am jurat că nu-l părăsesc niciodată.
Dar el a zis:
- Să nu disperi că ești soția mea! Iubirea ce ți-o port e-atât de mare că nu cred că un altul te-ar putea face mai fericită decât am să te fac eu.
- Așa gândesc toți cei ce iubesc, spuse fata și nu mai adăugă nimic.
- Spune-mi doar cum pot să-ți alung tristețea de pe chip, zise mirele, și-ai să vezi că ce spun e-adevărat.
Mireasa prinse atunci curaj și se gândi ”Am să-i spun și poate că Dumnezeu îi va înmuia inima.”Și i-a spus că ea și iubitul ei și-au jurat că dacă unul din ei îl va trăda pe celălalt cel părăsit va trebui să se omoare în ziua nunții celui drag.
- Așa că azi iubitul meu are să se omoare, spuse mireasa.
Și nefericită cum era, se prăbuși la picioarele mirelui și rămase acolo implorându-l:
- Lasă-mă să mă duc la el, până nu apucă să-și ia viața!
Suferința femeii era atât de cumplită încât bărbatul, cu toate că se gândea :”Dacă o las să meargă la cel care-o iubește, n-am s-o mai văd niciodată ”, și-a învins îndoielile și i-a zis:
- Poți să faci cum dorești.
Atunci mireasa se ridică și-i mulțumi înlăcrimată.
Se duse apoi în salon, unde nuntașii, așezați la locurile lor de-a lungul mesei întinse, așteptau cu nerăbdare să înceapă ospățul, pentru că erau tare înfometați și după atâta mers călare, și după slujba prelungită de la biserică.
- Dragi domni și doamne, li se adresă mireasa, trebuie să vă spun că în seara asta, cu încuviințarea soțului meu, am să plec la iubitul meu, care are de gând să se omoare fiindcă i-am fost necredincioasă. Și acum vreau să mă duc la el și să-i spun că am fost silită. Să nu vă mirați că mă duc chiar eu, fiindcă atunci când e vorba de așa ceva nu poți trimite nici scrisoare, nici vreun sol în care să te poți încrede. Dar pe dumneavoastră vreau să vă rog: mâncați, beți și veseliți-vă cât eu sunt plecată! Pentru că vin înapoi de îndată ce-i salvez iubitului mei viața!
Dar toți oaspeții au plans când mireasa și-a povestit necazul pe care-l avea și au răspuns:
- Nu vrem cu nici un chip să mâncăm și să bem când tu treci printr-o asemenea suferință. Pleacă și o să începem ospățul când te întorci.
Și se ridicară de la masă.
Când mireasa trecu prin curtea castelului, auzi mult zgomot venind de la bucătărie. Un slujitor alergase la maistrul bucătar să-i strige că ospățul nu va începe decât peste câteva ore. Și bucătarul se îngrozi la gândul că toate fripturile și celelalte bucate se vor strica. Azvârli în foc un calup de unt și trânti pe podeaua de piatră un coș plin cu ouă, după care, doborându-l și pe slujitor peste pragul bucătăriei, se urcă pe el cu măturoiul ridicat, gata să-l lovească.
Dar când mireasa ieși în curte, îl rugă să-i dea drumul și bucătarul se înduplecă la rugămintea ei, își înfrânse lovitura strigând:
- Lăudat fie Domnul că te-a făcut așa de milostivă! Nu vreau să-ți sporesc supărarea.
După care puse bine mâncarea și ore întregi nu mai spuse nimănui vreun cuvânt mânios.
Și mireasa o luă de una singură prin pădure, fiindcă voia să ajungă pe jos la iubitul ei, și fără însoțitori, așa cum se duce omul la capela Maicii Domnului când e profund îndurerat.
În pădure trăia un ticălos, un tâlhar. Din desișul unde era ascuns o văzu venind pe mireasă, care avea degetele pline de inele, coroană de aur pe cap, cingătoare grea de argint la mijloc și perle în jurul gâtului. Și atunci tâlharul își zise: ”Femeia asta e-o ființă slabă și vreau să-i iau comorile. Bogățiile astea o să-mi ajungă ca să plec în altă țară, să nu mai duc viața asta jalnică în pădure și să mă fac și eu om cinstit și respectat.”
Dar când mireasa se apropie și-i văzu chipul, rămase neputincios. Dumnezeu o făcuse foarte frumoasă. Și omul se gândi: ”Nu pot să-I fac rău. E mireasă și e așa de frumoasă, că nu pot s-o jefuiesc înainte de nuntă.”
Tot în acea pădure trăia un pustnic bătrân care-și chinuia trupul ținându-se treaz șase zile și dormind numai în a șaptea zi. Făcuse el un legământ că, dacă n-avea parte de tihnă pentru somn în a șaptea zi, trebuia să mai vegheze încă șase zile. Fiindcă, zicea el, așa voise Dumnezeu. Acum, cea de-a șaptea zi tocmai i se sfârșea, și nu apucase să doarmă, din pricină că venise la el o sumedenie de oameni bolnavi și îndurerați. Dar când scăpă de toți și se pregătea să se culce, o zări pe mireasă înaintând prin desișul pădurii. Și se gândea așa: ”Cum va izbuti călătoarea asta să treacă apele învolburate ale râului, care au crescut atâta în timpul nopții și au dărâmat și podul? ” Atunci ieși din locul unde ședea, merse cu ea până la râu și o trecu apa luând-o în spinare.
Până să se întoarcă în adăpostul lui, timpul i se împlinise, așa că din pricina acestei străine fu nevoit să mai vegheze șase zile. Dar nu-i păru rău, fiindcă era atât de minunată, că oricine o vedea era bucuros să dea ceva de la el de dragul ei.
Mireasa ajunse în cele din urmă la casa iubitului. Dar logodnicul ei se închisese în odaia lui și încuiase ușa cu lacăte grele. Când fata bătu la ușă, nu deschise, căci tocmai își scosese sabia din teacă și voia să se omoare.
Tânăra nu putu nici să strige, nici să-l roage, fiindcă neliniștea o tulbura atât de mult că-i pierise glasul. Dar lacrimile îi curgeau șiroaie pe podeaua de piatră, iar el auzea prin ușa de stejar cum plângea în hohote. Și ascultând-o nu putu să , se omoare, ci îi deschise ușa.
Fata stătea în fața lui cu mâinile împreunate și îi spuse că fusese silită. Și când bărbatul văzu că ea încă îl mai iubea, îi promise să nu se omoare. Ea i se cuibări la piept și el o sărută, și simțiră amândoi, în același timp, toată bucuria și toată disperarea pe care o poate cuprinde inima.
El îi spuse:
- Și acum trebuie să pleci, fiindcă ești a altuia
Și ea răspunse:
- Cum aș putea să plec?
Dar nobilul bărbat, care-o iubea pe fată, se desprinse din brațele ei și zise:
- Nu vreau să fiu nedrept cu cel ce te-a lăsat să vii la mine.
După care a cerut să i se înhame doi cai și merse împreună cu fata până la casa tatălui ei.”

Toate astea i le povesti călugărul necuratului ispititor și încă nu știa cu cine stă de vorbă. Și îl întrebă care dintre toți cei pe care-i pomenise i se păruse lui că jertfise cel mai mult. Deoarece călugărul era om înțelept și știa foarte bine că nici o ființă omenească nu e lipsită de păcate, așa cum zicea străinul acela că este. Și cu povestea asta voia să știe care dintre cele șapte păcate de moarte era păcatul lui cel mai mare. Fiindcă, după cum ar fi răspuns străinul, ca tatăl, ca mirele, ca nuntașii, sau maistrul bucătar, sau tâlharul, sau pustnicul, sau iubitul se jertfise cel mai mult, călugărul ar fi aflat dacă trufia, sau invidia, sau lăcomia, sau mânia, sau avariția, sau lenea, sau pofta trupească era păcatul care-i stăpânea sufletul. Căci piosul știa prea bine că îi era cel mai greu să urmeze virtutea pe care o admira cel mai mult la alții.
Dar necuratul era atât de preocupat de propriul său joc, încât nu băgă de seamă șiretenia călugărului.
- Sincer să fiu, spuse necuratul, nu mi-e ușor să-ți răspund la întrebare. Nu mi s-a părut că mirele s-a jertfit mai puțin decât iubitul și nici nuntașii decât tâlharul. Toți merită cea mai înaltă laudă.
Și credea că răspunde cum dorește călugărul.
- Totuși, pentru numele lui Dumnezeu, rosti îngrozit piosul călugăr, spune ce faptă pui înaintea celorlalte, sau spune-mi că pe nici una nu pui mare preț!
- Nu-i așa, preafericite părinte, răspunse necuratul, nimic din ce-au făcut oamenii aceștia nu mi se pare ușor. Și nici nu pot spune că vreo unul e în fruntea tuturor.
Dar călugărul se aplecă și cu buzele lângă urechea necuratului, spuse:
- Te rog stăruitor să spui că unul dintre ei e cel mai bun!
Dar necuratul nu se lăsă și ceru iertarea pentru care venise.
- Atunci te faci vinovat de toate cele șapte păcate, exclamă călugărul. Trebuie să fii diavolul însuși, nu om!
Și spunând acestea se ridică imediat din scaunul spovedaniei și se repezi la altar. Și de-acolo strigă:
- Vade retro, satana…

Când necuratul ispititor văzu că se înșelase, își desfășură mantia ca niște aripi și-și luă zborul printre cupolele întunecate ale bisericii, ca un liliac mare și negru.
Așadar, gândul necurat al ispititorului dăduse greș. Dar nu numai atât, fiindcă mila Lui Dumnezeu făcuse din el o binecuvântare. Pentru că povestirea călugărului a fost folosită mult timp de atunci încolo ca să se scoată la iveală ce sălășluiește în sufletul omului. Bine folosită, e ca năvodul din mâinile pescarului. După cum pescarul își aruncă năvodul ca să prindă peștii din mare, tot ala e aruncată și povestirea asta în inima omului, pentru ca păcatele să-i fie scoase la lumină, să poată fi înfruntate și biruite.


( Selma Lagerlof)

for the vin

sunt cu o sticla de vin bauta ieri mai bogata si cu o sticla in jurul inimii sparta