miercuri, 17 noiembrie 2010

cronicar, cronicăreală, cronicăresc

pe motiv că nişte cronicari, duceau lipsă de şalvari, prostii:

[ Cine suntem?

Ce te faci când se scumpeşte TVa-ul şi n-ai bani de pâine? Mergi la teatru, să ţi se dea: pâine şi circ. Tocmai de aceea poate, la Teatrul Naţional din Iaşi urmează după o stagiune….alta. Obişnuiţi deja cu nume mari precum Silviu Purcărete, Mihai Măniuţiu, Felix Alexa, continuăm tradiţia şi mai invităm un uriaş să monteze, doar - doar om scoate, ca Arghezi, din putregaiuri flori.

Alexandru Dabija lucrează aşadar la Naţionalul Ieşean şi la început de octombrie ne serveşte o lecţie usturătoare, pe care, ca nişte prea plini de noi nu ştim, pardon! nu vrem s-o desluşim. Montează O noapte furtunoasă, de I.L.Caragiale şi alături de Dragoş Buhagiar, care semnează scenografia, reconstruieşte, în cheie naturalistă, universul nostru cel de toate zilele. Lipsit de metaforă şi de simbol, fără să fie pus vreo secundă la îndoială, mesajul e cât se poate de limpede şi de viu; nu iartă pe nimeni, nu se negociază, nu scuză. Cred că era şi timpul.
Spectacolul devine o oglindă a lumii în care trăim, mici şi înguşti, şi pe care o blamăm, lume care ne nemulţumeşte. Ne intrigă. Dar ce curios: suntem proprii ei dumnezei, proprii ei fondatori şi nimeni în afară de noi nu-i generează ăstei lumi regulile ( sau mai degrabă, lipsa lor). Aşadar, ne scufundăm în propria mizerie, fără şansă de salvare, fapt pe care, cum era de aşteptat, îl neagă toţi, văzând spectacolul. Tocmai în asta găsesc însă, încă un argument că Dabija l-a citit pe Caragiale şi Caragiale ne-a citit pe noi, iar spectacolul e primul bun, după un lung şir de forme fără fond, perindate prin Naţionalul Ieşean

Într-o lume în renovare, spaţiul nu putea fi altul decât acesta: o casă înconjurată de schele, o fundaţie abia începută şi o latrină, care joacă asemena unui personaj şi transmite, pe lângă fel de fel de mirosuri, fel de fel de obiceiuri…proaste, sau nu, dar deloc imprevizibile, când vine vorba de mahalaua vizată. Mahala, ăsta e cuvântul cheie, lipsă de cultură, lipsă de educaţie, toate găzduite sub acest cuvânt. Mahalaua lui Caragiale e aceeaşi de două sute de ani. S-au schimbat numai hainele, poate nici ele.

Actualizarea textului se face pe nevăzute, scriitura e respectată întru totul, singurele schimbări vin din felul în care joacă actorii în spaţiul dat, din cum sunt folosite şi exploatate elementele de decor. Situaţiile propuse, deşi simple, dau de gândit tocmai prin prospeţimea lor. Ai fi crezut că după atâtea montări ale piesei lui Caragiale, nu a mai rămas nimic nefăcut, nepropus, neîncercat pe textul acesta. Iată că Alexandru Dabija surprinde, arătând că e e loc şi de mai mult.

Tipic lui Caragiale, care-şi râde de confraţii săi şi uneori de el însuşi, momentul în care de sub schele, iese Chiriac cu pantalonii în vine şi-l linişteşte pe Jupânul îngrijorat că poate să-i fie ştirbită onoarea de familist, la fel privirile, din primul act, pe care şi le aruncă, chiar sub nasul Jupânului, cei doi amanţi, certaţi.

Spiridon e la rândul său, un ghiduş care-şi merită din plin bătăile şi care, fără îndoială, va creşte adunând ce e mai rău în fiecare, cu mult mai vicios decât Chiriac şi mult mai parşiv decât Rică. Despre femei: proaste şi guralive, nici pensionul n-a schimbat nimic în natura Ziţei, aşa cum nici măritişul n-a potolit-o pe Veta; grosolănia de care dau dovadă le condamnă pentru totdeauna, fără doar şi poate, la viaţa mediocră pe care au şi ales-o.De altfel, ele, aşa cum sunt în spectacol, nici nu s-ar descurca într-o lume bazată pe reguli sau principii.

De remarcat momentul din final ,când ca un răspuns la mitul Meşterului Manole, Rică e zidit în fundaţie, iar Ziţa, încearcă să-l scape de furia Jupânului şi a lui Chiriac.
Actorii, şapte la număr: Petronela Grigorescu, Haruna Condurache, Călin Chirilă, Florin Mircea, Dumitru Năstruşnicu, Cosmin Maxim, Doru Aftanasiu, sunt ca niciodată, prinşi în vârtejul acţiunii şi poate, datorită dinamicii, a ritmului , n-au vreme să nu joace bine. Nemaipomenit este Florin Mircea, care reuşeşte să-i păstreze personajului coordonatele precizate de Caragiale : fără să se explice, îi arată spectatorului că el, mai mult ca oricine, ştie tot ce se petrece în curtea Jupânului.

Puţine schimbări de lumină, şi de regulă controlate de personaje (Ziţa şi Chiriac care sting becul de la aşa -zisul balcon, Ipingescu sau Spiridon care lovind cu piciorul în stâlp, reglează intensitatea luminii, Jupânul care, la rândul lui, furios că “moftangiul” a îndrăznit să vină la Veta şi convins că i-a fost zdruncinată onoarea de familist, stinge lumina, udă schelele cu benzină şi e hotărât să ardă tot…repet: stinge lumina. ) Nici muzica nu e alta decât cea fredonată de Veta şi Ziţa în final.

Poate singura lipsă pe care o simţi la acest spectacol e lipsa sugestiei. Cumva, nevoia de răspuns în coadă de peşte, de final deschis ne place mai mult, pentru că putem întrezări o minimă şansă de salvare. Alexandru Dabija, însă, a ales să nu ni se dea şansa asta, la urma urmei nu merităm decât circ. Căci un circ suntem şi din el ne tragem. Deci să mergem la teatru, s-a deschis stagiunea, să mergem cât nu se închide.]



nu-i bun cică.. ei şi ce?

2 comentarii: