luni, 25 octombrie 2010

si tu-mi ceri sa fiu cuminte





tu îmi ceri să nu văd gropile prin care calc şi praful pe care-l simt urcându-mi prin creier, vesel şi voios, şi-mi ceri să nu-i aud pe mitocani
şi să nu mă las furată de scânteile care ţâşnesc în aer, să nu-mi fie teamă că se vor prăbuşi la un moment dat schelele astea cu tot cu mine, peste mine, schelele mele.

până-n urechi, tu-mi ceri să ignor lumea, de parcă asta ar fi cu putinţă...
nu e. lumea nu poate fi ignorată, nu lumea în care trăiesc eu.
pentru că e plină ea de ignoranţi. plus cu plus dă minus - vai de capul celor care nu știu matematică
şi vorbesc o limbă proastă; parcă prea suntem poeţi cu toţii. e nevoie de oameni mai degrabă, de oameni cu judecată. de-aceea, cum şi ce să ignor? şi cât loc mai e pentru metaforă? nu prea mai e.
nu mă cruţ şi nu vă cruţ.
tu îmi ceri să mă bucur de oasele mele, chiar dacă n-au măduvă. nu pot.

tu-ul ăsta boem mă lasă rece. eu-ul laş şi prost mă pune pe gânduri, noi-ul plin de posibilităţi, aici începe nebunia. avem schele să renovăm...
ne lipsesc meşterii. au plecat să zugrăvească Europa

Un comentariu:

  1. ...şi degeaba ar rămâne! Pe cine să îngropăm la temelia casei? Pe Rică?

    RăspundețiȘtergere