sâmbătă, 19 iunie 2010

la toamn'-o să miros a mentă

n-am mai scris. de teamă să nu-mi laud demonii.
am pălit în fața unui dostoievski. și pe bună dreptate.
dar îi cunosc:

căci am umblat după mine prin fiecare venă spartă,
am umplut cu mine toate locurile prin care am țâșnit afară
și-atât de mult m-am mai supt înapoi că am rămas piele și os,
m-am scurs, am curs și-am ținut cu dinții de lichid...

...lichidare de stoc.

nu știu câte găleți de mine am risipit și cu câte mi-am văruit pereții,
dar orice-ar fi, sunt o culoare.
nu una preferată, nu sunt roșu sigur. am zis de vene sparte, nu? n-aș avea cum să fiu roșu; cel mult o nuanță, dar nu roșu curat...și-ar fi păcat.
nici albastru nu-s, că mi-am scos demonii la înrămat și-atârnă peste tot prin mine.
nu, albastru nu mai sunt demult.

poate verde...verde ca de mentă, verde care vede, verde care crește.
curios e că verdele nu mi-a plăcut niciodată.

îl recitesc pe dostoievski, pentru el, pentru mine, pentru alții.
și mă las o vreme în chirie.

căci mi-e a proaspăt și a bine.

2 comentarii:

  1. Multumesc mult de urmarire:)
    chiria merge cu dostoiveski.
    un mic pui de rodea e in fiecare.

    dasvidania :)

    RăspundețiȘtergere