joi, 2 decembrie 2010

Ţară, Ţară, vrem ostaşi!

nu sunt patrioată.
şi mi-e ruşine, dar la ce bun să mint?!
n-am nici un strop de sânge patriot în mine,
cu toate astea, la Moscova nu plec şi pace.
nu plec nicăieri, pentru că, habar n-am de ce, îmi e bine la mine-acasă.
şi eu prin acasă înţeleg multe,
deşi s-ar părea că am puţine.

mie ţara asta mi-a furat eroii,
eroii de prea mult post, au început să se mănânce între ei
...şi s-au mâncat până n-a mai rămas nici urma lor.
şi mie ţara asta mi-a împrăştiat părinţii,
i-a crescut prost,
i-a fugărit cu făcăleţul
şi pe urmă i-a întins pe tavan.
îi văd seara când mă culc,
până atunci abia dacă-mi amintesc de bunici şi de fraţi necunoscuţi.
mie ţara asta mi-a scârbit uliţele pe care am crescut.
şi mi-a ucis câinele,
de bătrâneţe...
mi-a strecurat tusea în desagă
şi nici siropul de pătlagină n-o mai scoate de-acolo.
desaga mea e roasă de-atâta ţară!
mie...ţara nu mi-e dragă,
dar aşa-mi plac pădurile ei!
aşa-mi plac munţii şi iernile!

şi ţara asta îmi fură toate gândurile bune,
toate "vreau să" -urile...
îi sunt mai drăgi "nu"-urile ţării mele
...ţara mea e plină de proşti.
şi dintre toţi prima sunt eu
pentru că ţara n-are nici o vină

Ţară, Ţară, vrem ostaşi!
şi Ţara spune: " Pentru ce? "

miercuri, 17 noiembrie 2010

nina



Marina Tsvetaeva:

I like it that you're burning not for me,
I like it that it's not for you I'm burning
And that the heavy sphere of Planet Earth
Will underneath our feet no more be turning
I like it that I can be unabashed
And humorous and not to play with words
And not to redden with a smothering wave
When with my sleeves I'm lightly touching yours.

I like it, that before my very eyes
You calmly hug another; it is well
That for me also kissing someone else
You will not threaten me with flames of hell.
That this my tender name, not day nor night,
You will recall again, my tender love;
That never in the silence of the church
They will sing "halleluiah" us above.

With this my heart and this my hand I thank
You that - although you don't know it -
You love me thus; and for my peaceful nights
And for rare meetings in the hour of sunset,
That we aren't walking underneath the moon,
That sun is not above our heads this morning,
That you - alas - are burning not for me
And that - alas - it's not for you I'm burning

cronicar, cronicăreală, cronicăresc

pe motiv că nişte cronicari, duceau lipsă de şalvari, prostii:

[ Cine suntem?

Ce te faci când se scumpeşte TVa-ul şi n-ai bani de pâine? Mergi la teatru, să ţi se dea: pâine şi circ. Tocmai de aceea poate, la Teatrul Naţional din Iaşi urmează după o stagiune….alta. Obişnuiţi deja cu nume mari precum Silviu Purcărete, Mihai Măniuţiu, Felix Alexa, continuăm tradiţia şi mai invităm un uriaş să monteze, doar - doar om scoate, ca Arghezi, din putregaiuri flori.

Alexandru Dabija lucrează aşadar la Naţionalul Ieşean şi la început de octombrie ne serveşte o lecţie usturătoare, pe care, ca nişte prea plini de noi nu ştim, pardon! nu vrem s-o desluşim. Montează O noapte furtunoasă, de I.L.Caragiale şi alături de Dragoş Buhagiar, care semnează scenografia, reconstruieşte, în cheie naturalistă, universul nostru cel de toate zilele. Lipsit de metaforă şi de simbol, fără să fie pus vreo secundă la îndoială, mesajul e cât se poate de limpede şi de viu; nu iartă pe nimeni, nu se negociază, nu scuză. Cred că era şi timpul.
Spectacolul devine o oglindă a lumii în care trăim, mici şi înguşti, şi pe care o blamăm, lume care ne nemulţumeşte. Ne intrigă. Dar ce curios: suntem proprii ei dumnezei, proprii ei fondatori şi nimeni în afară de noi nu-i generează ăstei lumi regulile ( sau mai degrabă, lipsa lor). Aşadar, ne scufundăm în propria mizerie, fără şansă de salvare, fapt pe care, cum era de aşteptat, îl neagă toţi, văzând spectacolul. Tocmai în asta găsesc însă, încă un argument că Dabija l-a citit pe Caragiale şi Caragiale ne-a citit pe noi, iar spectacolul e primul bun, după un lung şir de forme fără fond, perindate prin Naţionalul Ieşean

Într-o lume în renovare, spaţiul nu putea fi altul decât acesta: o casă înconjurată de schele, o fundaţie abia începută şi o latrină, care joacă asemena unui personaj şi transmite, pe lângă fel de fel de mirosuri, fel de fel de obiceiuri…proaste, sau nu, dar deloc imprevizibile, când vine vorba de mahalaua vizată. Mahala, ăsta e cuvântul cheie, lipsă de cultură, lipsă de educaţie, toate găzduite sub acest cuvânt. Mahalaua lui Caragiale e aceeaşi de două sute de ani. S-au schimbat numai hainele, poate nici ele.

Actualizarea textului se face pe nevăzute, scriitura e respectată întru totul, singurele schimbări vin din felul în care joacă actorii în spaţiul dat, din cum sunt folosite şi exploatate elementele de decor. Situaţiile propuse, deşi simple, dau de gândit tocmai prin prospeţimea lor. Ai fi crezut că după atâtea montări ale piesei lui Caragiale, nu a mai rămas nimic nefăcut, nepropus, neîncercat pe textul acesta. Iată că Alexandru Dabija surprinde, arătând că e e loc şi de mai mult.

Tipic lui Caragiale, care-şi râde de confraţii săi şi uneori de el însuşi, momentul în care de sub schele, iese Chiriac cu pantalonii în vine şi-l linişteşte pe Jupânul îngrijorat că poate să-i fie ştirbită onoarea de familist, la fel privirile, din primul act, pe care şi le aruncă, chiar sub nasul Jupânului, cei doi amanţi, certaţi.

Spiridon e la rândul său, un ghiduş care-şi merită din plin bătăile şi care, fără îndoială, va creşte adunând ce e mai rău în fiecare, cu mult mai vicios decât Chiriac şi mult mai parşiv decât Rică. Despre femei: proaste şi guralive, nici pensionul n-a schimbat nimic în natura Ziţei, aşa cum nici măritişul n-a potolit-o pe Veta; grosolănia de care dau dovadă le condamnă pentru totdeauna, fără doar şi poate, la viaţa mediocră pe care au şi ales-o.De altfel, ele, aşa cum sunt în spectacol, nici nu s-ar descurca într-o lume bazată pe reguli sau principii.

De remarcat momentul din final ,când ca un răspuns la mitul Meşterului Manole, Rică e zidit în fundaţie, iar Ziţa, încearcă să-l scape de furia Jupânului şi a lui Chiriac.
Actorii, şapte la număr: Petronela Grigorescu, Haruna Condurache, Călin Chirilă, Florin Mircea, Dumitru Năstruşnicu, Cosmin Maxim, Doru Aftanasiu, sunt ca niciodată, prinşi în vârtejul acţiunii şi poate, datorită dinamicii, a ritmului , n-au vreme să nu joace bine. Nemaipomenit este Florin Mircea, care reuşeşte să-i păstreze personajului coordonatele precizate de Caragiale : fără să se explice, îi arată spectatorului că el, mai mult ca oricine, ştie tot ce se petrece în curtea Jupânului.

Puţine schimbări de lumină, şi de regulă controlate de personaje (Ziţa şi Chiriac care sting becul de la aşa -zisul balcon, Ipingescu sau Spiridon care lovind cu piciorul în stâlp, reglează intensitatea luminii, Jupânul care, la rândul lui, furios că “moftangiul” a îndrăznit să vină la Veta şi convins că i-a fost zdruncinată onoarea de familist, stinge lumina, udă schelele cu benzină şi e hotărât să ardă tot…repet: stinge lumina. ) Nici muzica nu e alta decât cea fredonată de Veta şi Ziţa în final.

Poate singura lipsă pe care o simţi la acest spectacol e lipsa sugestiei. Cumva, nevoia de răspuns în coadă de peşte, de final deschis ne place mai mult, pentru că putem întrezări o minimă şansă de salvare. Alexandru Dabija, însă, a ales să nu ni se dea şansa asta, la urma urmei nu merităm decât circ. Căci un circ suntem şi din el ne tragem. Deci să mergem la teatru, s-a deschis stagiunea, să mergem cât nu se închide.]



nu-i bun cică.. ei şi ce?

vineri, 12 noiembrie 2010

despre prosti si proaste

" O poveste turcească spune că a fost odată o vrăbiuţă care, atunci când tunetul vestea furtuna, se culca pe pământ şi-şi ridica picioruşele spre cer.
- De ce faci asta? a întrebat-o vulpea.
- Ca să ocrotesc pământul, care adăposteşte atâtea vieţuitoare! a răspuns vrăbiuţa. Îţi dai seama ce s-ar întâmpla dacă s-ar prăbuşi cerul? Aşa că ridic picioarele ca să-l sprijin.
- Şi crezi că ai să poţi sprijini cerul ăsta uriaş cu picioruşele tale prăpădite?
- Fiecare cu cerul lui, a spus vrăbiuţa. Vezi-ţi de drum, proasto, nu pricepi nimic."

cade cerul tăvălug.

luni, 25 octombrie 2010

si tu-mi ceri sa fiu cuminte





tu îmi ceri să nu văd gropile prin care calc şi praful pe care-l simt urcându-mi prin creier, vesel şi voios, şi-mi ceri să nu-i aud pe mitocani
şi să nu mă las furată de scânteile care ţâşnesc în aer, să nu-mi fie teamă că se vor prăbuşi la un moment dat schelele astea cu tot cu mine, peste mine, schelele mele.

până-n urechi, tu-mi ceri să ignor lumea, de parcă asta ar fi cu putinţă...
nu e. lumea nu poate fi ignorată, nu lumea în care trăiesc eu.
pentru că e plină ea de ignoranţi. plus cu plus dă minus - vai de capul celor care nu știu matematică
şi vorbesc o limbă proastă; parcă prea suntem poeţi cu toţii. e nevoie de oameni mai degrabă, de oameni cu judecată. de-aceea, cum şi ce să ignor? şi cât loc mai e pentru metaforă? nu prea mai e.
nu mă cruţ şi nu vă cruţ.
tu îmi ceri să mă bucur de oasele mele, chiar dacă n-au măduvă. nu pot.

tu-ul ăsta boem mă lasă rece. eu-ul laş şi prost mă pune pe gânduri, noi-ul plin de posibilităţi, aici începe nebunia. avem schele să renovăm...
ne lipsesc meşterii. au plecat să zugrăvească Europa

miercuri, 13 octombrie 2010

sau e albă sau e neagră

ce să credem despre hertha muller?

eu am lipsit, mi-am luat lumea de pe cap și mi-am văzut de mine.
vară pliiiiiiiiiiiină și sănătoasă, cu brazi înalți și oameni dragi, cu tot felul de sori, drumeții, călăuze și descoperiri...
fără cămile, de data asta, fără cămile. fără cocoașe sau dâmpuri exotice și fumuri în exces.

nici nu m-am întors bine și iaca mă zăpăcesc la loc.

curios îmi pare cum mi-a crescut cheful de filosofie și cum, revenită-n lume fiind (și-i zic lumii internet) au apărut dilemele: ce să credem despre hertha muller? sau nu. ce-o fi având liiceanu cu ea? că ce-are ea cu liiceanu, avem și noi cu toți pașii noștri luminați. numai că la germani Dumnezeu le-a pus mâna-n cap și nouă ne-a dat un șut în fund, zic eu - piază rea și-afurisită.
revin, deci...toată această poveste puturoasă m-a interesat pentru că:

1. Herta Muller: n-am nici o înţelegere superioară a lumii, tot aşa cum n-am de fapt o înţelegere a ei. Eu nu pricep lumea şi de aia scriu... Când stăteam în România şi mă gândeam seara la ce s-a întâmplat în cursul zilei, nu puteam să-mi dau seama. De altfel, nici nu-mi permiteam să mă gândesc într-un arc mai mare, o perspectivă mai largă. Îmi ajungeau lucrurile micuţe şi exacte care se tot adunau lângă mine, fiindcă lor trebuia să le fac faţă. Nu am putut să-mi pun probleme, pur şi simplu a trebuit să fac faţă şi asta îmi absorbea toate energiile din cap, tot ce puteam rezulta. De înţelegere superioară nici nu putea fi vorba.
Scrisul e ceva ce mă chinuieşte şi nu mă lasă în pace şi mă obligă să-mi screm mintea până nu mai pot, dar când o fac mă ajută. Când stau aici nu sunt scriitoare, sunt scritoare doar când sunt singură cu mine. Ce fac aici e altă meserie - e circ.

2. Gabriel Liiceanu: când Herta Muller spune că scrisul este o
activitate strict intimă, pe care o practici între patru pereți și ca orice altceva
este circ , așa e, numai că din circul ăsta face parte și premiul Nobel, pe care
Herta Muller l-a acceptat; din premiul Nobel face parte turneul în toată
lumea, face parte tot ce înseamna expunere publică, masă rotundă, apariție,
discuții, în general traversarea scenei publice. Asta este circul mondial al
culturii, în care intri sau nu intri. Dacă nu intri, nu accepți premiul Nobel; dacă
nu intri, nu accepți nicio invitație; dacă nu intri în acest circ mondial al culturii
- din care societatea trăiește pe o latură a ei, atunci n-apari niciodată în lume.
Au existat scriitori care au scris pe o insulă și a căror fotografie nu a fost niciodată publicată în lume și ai căror cititori n-au știut niciodată cum arată
scriitorul.

sau e albă sau e neagră?
sau e gri.

joi, 7 octombrie 2010

nebunia cea de toate zilele?

de dragul întâlnirii cu David Esrig:



pentru că el a fost primul care ne-a recomandat filmul ăsta.
şi pentru că trebuie văzut pentru o minimă idee despre expresionismul german.
de căutat şi Fritz Lang.

luni, 28 iunie 2010

ce-ți pasă ție, chip de lut?!

îți pasă. îți pasă și atunci când nu-ți dai seama.
pentru că mai devreme sau mai târziu rămâi singur...și nouă, oamenilor simpli, ne e frică de singurătate. suntem construiți pentru a viețui la grămadă, suntem construiți pentru a ne infecta unii cu alții...
iată cum funcționează libertatea. așa numai. căci altfel n-ar fi deloc justificată.

infernul sunt ceilalți? dar tot ceilalți sunt și lumea nouă - minunata, necunoscuta.
îți pasă deci, chipule de lut, că mai sunt și altele ca tine, care te văd, așa cum tu le vezi pe ele...și care te judecă.

pentru că tu vrei să dai socoteală, pentru că n-ai cum să nu dai socoteală, pentru că tu ai nevoie să fii socotit. cumva.
și-am să citez o singură frază valabilă dintr-un film tare prost (Nine): "You think to create is to forgive yourself in public" ?!
cam da...

că de-aia suntem deștepți și plini de fantezie. cerem iertare.
pentru toate lucrurile greșite pe care le-am mai greși de mii de ori:

sâmbătă, 19 iunie 2010

la toamn'-o să miros a mentă

n-am mai scris. de teamă să nu-mi laud demonii.
am pălit în fața unui dostoievski. și pe bună dreptate.
dar îi cunosc:

căci am umblat după mine prin fiecare venă spartă,
am umplut cu mine toate locurile prin care am țâșnit afară
și-atât de mult m-am mai supt înapoi că am rămas piele și os,
m-am scurs, am curs și-am ținut cu dinții de lichid...

...lichidare de stoc.

nu știu câte găleți de mine am risipit și cu câte mi-am văruit pereții,
dar orice-ar fi, sunt o culoare.
nu una preferată, nu sunt roșu sigur. am zis de vene sparte, nu? n-aș avea cum să fiu roșu; cel mult o nuanță, dar nu roșu curat...și-ar fi păcat.
nici albastru nu-s, că mi-am scos demonii la înrămat și-atârnă peste tot prin mine.
nu, albastru nu mai sunt demult.

poate verde...verde ca de mentă, verde care vede, verde care crește.
curios e că verdele nu mi-a plăcut niciodată.

îl recitesc pe dostoievski, pentru el, pentru mine, pentru alții.
și mă las o vreme în chirie.

căci mi-e a proaspăt și a bine.

duminică, 30 mai 2010

câți ca noi?!

” după moartea unui melc, alt melc nu-i folosește scoica.
la oameni, purtători de adevăr cum sunt, nu se întâmplă ca la melci.
intimitatea-n care-i așează adevărul, cu ceilalți oameni și cu lucrurile, îi face să poată lua scoica altuia.
aceasta și este cultura în sens larg:
viața spirituală.
rămânem cu melcii în exactitate - fiecare cu scoica sa -
ori ne trecem scoicile unii altora ”

c.noica

în fața blocului, e-o paradă a melcilor...striviți

miercuri, 26 mai 2010

sunt student la medicină

și-mi disec primul cadavru.
îl cheamă Teatru
și e plin de fiere.
a murit clocotind în suc propriu...
și-a devorat mațele,
și-a donat rinichi tuturor celor care aveau sau nu nevoie,
și-a feliat creierul și l-a întins pe pâinea noastră cea de toate zilele,
și-a conectat inima la aparate de măsurat în lei, vulturi, potârnichi, reni, gâşte, păianjeni, peşti, stele de mare,
și-a îmbâcsit plămânii cu fum ca să-i umble coșarul hoinar, alungându-le oamenilor fel de fel de griji,
și-a zgâriat retina cu florile răului,
și-a spart timpanele cu descântece și vrăji
și-a cioplit în piele poruncile zeilor, blestemele lor,

a scos din timp cuiele și l-a lăsat să zboare...

disec deci, pe cât se pare, un sinucigaș, pe care încă-l cheamă Teatru.

luni, 22 februarie 2010

joi, 18 februarie 2010

oameni buni

lăsați-mă să dorm! sau acuzați-mă de fals în acte.
eu

îmi plimb tramvaiele cu oameni și le mătur bine, le mătur cu pasiune chiar.
le fac să strălucească, ce să mai...
deci
...acuzați-mă de fals în acte - actul meu e-o carte de vizită fără vizitatori.



canavesc de la canava

“i was the shyest human ever invented, but i had a lion inside me that wouldn’t shut up.”





zise pierrot.

luni, 15 februarie 2010

un veac de sâmburătate

cunosc un sâmbure de adevăr,
dar sâmburele ăsta nu-i din lemn
și n-are fruct.
nu naște, nici nu crește.

cunosc un sâmbure de adevăr
pe cale de dispariție

luni, 8 februarie 2010

neica nimeni sta de paza

că iaca mi-au trecut colțurile noduroase-n neființă,
că iaca sunt un lapte bătut cu nuiaua



ce să-ți cer? ce să-mi ceri?
un borcan.

scuip și țip.

miercuri, 20 ianuarie 2010

eu cand vreau sa flutur, fluturi

pentru ca mi-s dragi si pentru ca, de obicei, nu scriu poezii (orice-ati crede voi, cei care le cititi), azi scot de la naftalina doua-trei ganduri vechi:

am sa te citesc
in frunze
si-am sa culeg toate
lamaile
sa facem ceai pentru saraci.
am sa te citesc oriunde



spune-mi, daca te sadesc intr-un ghiveci
si iti cern pe crestet
ploaia,
literele or sa prinda radacini?

mi-e lene sa te-ngrop. mi-e frica sa te ard
mi-e zeama de lamaie
mi-e acasa.

si
te citesc.
te citesc saracilor
si te impart

ca pe-o lamaie stoarsa.

joi, 14 ianuarie 2010

de-un caprit, de-un pamplezir

de-un caprit, de-un pamplezir
bem cafea cu iz de soare

iaca, eu,
omul de balta acra
va spun
direct din miezul lui "asa"
ca
mi-am dus mintea
la ceasornicar
si astept primavara.

oricum,
de pe calorifer, pamantul pare cald.

luni, 4 ianuarie 2010

suntem copii, dar cum vom fi?

"in mijlocul panicii este greu sa ne reamintim ca simplul act de a fi atent are potentialul de a calma"

(declan donnellan)

vineri, 1 ianuarie 2010

cersesc maruntaie/ chagall

am scăpat de ape tulburi, am urcat câteva trepte,
am spus cailor pe nume, am și vă dau și vouă.
...
azi
sunt mai eu ca niciodată
și
port un oraș sub tălpi!



mă lepad, mă!
mă lepad peste tot
căci
am tușit până la ultima coastă.

și-acum cerșesc măruntaie.

for the vin

sunt cu o sticla de vin bauta ieri mai bogata si cu o sticla in jurul inimii sparta