marți, 8 mai 2018

found it at my feet


All that glitters is gold Don't believe what you've been told People lie, people love, people go But beauty lies, in every soul

miercuri, 4 aprilie 2018

And I'm still counting the bad... the broken people outside me


- Şi tu? Ai treizeci de ani şi n-ai făcut nimic

Şi poate că asta era V atunci, înainte să vină în teatru, exact acest “ai atâţia ani şi n-ai făcut nimic” pe care mama ei i l-a spus săptămâna trecută şi care a băgat-o în această amorţeală. V n-a fost niciodată implicată în vreo bătaie serioasă, nu ştie cum e să îţi iei un topor în cap, dar bănuieşte că aşa trebuie să fie...

V închide telefonul, hipnotizată şi motivată în egală măsură. 
Din toate lucrurile pe care şi le-au spus ea şi mama ei vreodată iată că ăsta e rezumatul tuturor momentelor în care s-a îndoit de ea, rezumatul tuturor momentelor în care s-a simţit inutilă, impostoare, incompletă, incompetentă, insuficientă, inutilă, invizibilă, inutilă...a tuturor gândurilor care revin (de câţiva ani tot mai conştient) că nu ea ar fi trebuit să trăiască, că nu e viaţa ei şi locul ei şi că ar face bine să merite în vreun fel favoarea asta pe care un Dumnezeu i-a făcut-o. Schimbul ăsta, faptul că a fost totuşi aleasă ea să fie vie.
Din două fiice ale mamei ea trăieşte; din patru fiice ale tatei ea trăiește. Ea a trăit în ciuda faptului că s-a născut prea devreme, c-a fost prea bolnavă, ca i-au lipsit mai multe.  Trebuie să existe un motiv pentru asta.

Mama ei şi-o dorea pe cealaltă. V nu prea a fost niciodată bună de nimic...sau na, nu destul de bună cât s-o fi căutat ta-su, cât s-o fi iubit mă-sa. V a fost mai mult un copil rătăcit în braţele bunicii. Care o iubea. Sigur că o iubea...e singurul om din partea căruia a simţit iubire. A iubit-o, a crescut-o, a învăţat-o să fie puternică, atât cât se poate. A învăţat-o să nu se vândă, să fie sălbatică şi căpoasă. Mama i-a reproşat mereu lui V că e încăpăţânată ca taică-su, lucru care o făcea şi mai dizgraţioasă, lucru pe care V şi l-a reproşat mulţi ani, mulţi...uneori încă şi-l mai reproşează. Dar V crede acum că de fapt bunica ei a fost modelul ei de femeie. De om. Bunica asta era sălbatică. Şi V a luat toată sălbăticia din ea şi a ridicat-o la nivelul ochilor şi n-a mai văzut decât prin asta. Bunica asta ştia să fie de neoprit. 

V: Ştii ceva? Mă duc la Sibiu!
Andreea: Cum să te duci la Sibiu?
V: Da, mă duc. Nu-mi răspunde la telefon, atunci mă duc la el să îmi spună în faţă. Andreea, eu am ştiut că n-o să meargă, am ştiut, înţelegi?! Şi i-am spus! După prima lună i-am spus că noi nu ne potrivim şi că relaţia asta n-o să meargă şi el s-a dat de ceasul morţii şi-a fost atât de înduioşător şi mi-a promis în toate felurile că o să meargă, să mai stau puţin. Şi am stat! Am stat futu-i! Am stat până a urlat la mine, am stat până aproape m-a trăznit! Şi astă vară, eu am vrut să plec, s-o rupem, pentru că pur şi simplu noi nu ne potrivim şi nu ne-am potrivit niciodată, iar băiatul ăsta a insistat şi-a insistat şi ne-am cumpărat bilete la Florenţa să mergem de ziua mea la mama...Şi ne-am făcut planuri...El ne-a făcut planuri....el m-a convins că eu sunt o nebună şi că trebuie să mă domesticesc, să mă aşez. El m-a convins că mă iubeşte, el mi-a zis că mă iubeşte...şi eu m-am obişnuit aşa şi nu ştiu acum ce să fac şi cum să trăiesc şi cum să-i dau drumul. Au fost şase luni în care eu am lăsat deoparte tot ce credeam eu şi am mers pe mâna lui, ştii?! Nu o să-mi dea papucii prin telefon, nu aşa. Nu are voie să îmi dea papucii aşa.
Andreea: Vasi, băiatul ăla nici măcar nu e de nasul tău, nu are rost să te chinui.
V: Ai nişte bani să îmi împrumuţi? Până îmi intră bursa?
Andreea: Nu fă asta, Vasi! Te duci acolo şi ? Plus că nici n-ai cu ce.
V: E un microbuz care merge la Bacău. 
Andreea: Aşa...
V: Hai cu mine, ai bani de-un taxi? Mergem la Rox, îmi împrumută ea bani, mă duc la Bacău şi de acolo mă descurc eu...aaa...uite, dacă stau 2 ore în Bacău prind un autobuz spre Deva şi ajung la 23.00 în Sibiu.
Andreea: Şi ce faci? Unde dormi? Dacă el nici nu răspunde la telefon, unde dormi?
V: Auzi....ăsta nu îmi închide uşa în nas când vrea el!
Andreea: Vasi, tu eşti nebună? Tu vrei să împrumuţi bani şi să mergi 9 ore cu autobuzul pe vremea asta, vrei să aştepţi două ore în Bacău ca să ajungi la miezul nopţii într-un oraş unde nu cunoşti pe nimeni ca să îi ceri unuia să îţi spună în faţă că nu te mai vrea?
V: Da.
Andreea: Vasi....
V: Da, asta vreau! Eu nu l-am iubit pe el, eu nu i-am zis lui că îl iubesc, el mi-a zis mie. El m-a făcut pe mine să cred că relaţia asta e serioasă, eu nu l-am iubit pe el, dar am căutat de lucru în oraşul lui, am mers la el de atâtea ori, eu...eu aia care nu-l iubea m-am învârtit pe toate părţile să văd cum să fac nenorocita asta de relaţie să meargă, cum să fac să mă obişnuiesc cu ceva bun, cu un om bun, nu asta era el? ăla bun, caelnumaigăsesc-ul ?! M-am mustrat de atâtea ori că nu fac destule pentru relaţia asta şi că nu-l apreciez, că problema e la mine, sigur că la mine că n-are la cine altcineva să fie! El le plăcea tuturor...Tuturor ! 
Andreea: De fapt asta e? Că îl plăceau alţii? Că te băga în rând cu lumea?
V: Da....eram în sfârşit normală...ştii? Cu o viaţă normală, fără drame, fără complicaţii. Aş fi putut să mă mărit cu el, aş fi putut să fiu cum trebuie!
Andreea: Da, Vasi dar tu ai zis-o, tu cu gura ta ai zis că nu-l iubeai.
V: Cu atât mai mult....cu atât mai mult! M-am convins că e bine aşa.... N-o să mă arunce la gunoi acum ca pe un obiect, trebuie măcar să fie bărbat şi să îmi spună în faţă! TREBUIE SĂ ÎMI SPUNĂ! Am mers împotriva mea, înţelegi?! A fost prima dată în viaţa mea când am făcut altfel decât am simţiiiiiiiiiiiiiiiiit! Tu ştii cum e asta? Ştii cum eeeeeeeeeeeeeee? Pentru unul care n-are curaj nici cât am eu şi eu nu am deloc. Eu eram aia defectă, nu el, înţelegi? Nu are voie să fie el!
V plânge, e disperată şi panicată. Viaţa aia normală, varianta aia a ei de V de casă pe care probabil că mama şi-a dorit-o dintotdeauna e dusă pe apa sâmbetei. Băiatul ăla bun, mansarda lor, copii şi mesele în familie...familia lui care a plăcut-o, familia ei care era în sfârşit liniştită că fata asta o să se aşeze...o să aibă poate un serviciu, un soţ, un credit...Toate lucrurile astea pe care ea nu şi le-a dorit niciodată dar pe care i le-au cerut, nu i le-au cerut, dar i-ar fi fericit. A avut încredere în ce i-ar fi fericit, în ce i-au spus că o s-o fericească și pe ea. S-a potolit, jumătate de an a stat locului şi-a ars-o clasic şi frumos. Dezgustată când o pupa ăla, dezgustată dar norocoasă că nu mai e singură. Până la urmă poate nici nu trebuie să fie cine ştie ce plăcere la mijloc! 

ora 00.00, V o sună pe Andreea:

Andreea: Ce faci? Vasi....de ce plângi ? Ai ajuns?
V: Am ajuns....mă duc la Ana...o mai ştii pe Ana? Fata aia nebună de la noi din facultate, face un master aici şi am sunat-o, mă primeşte să dorm la ea.
Andreea: Te-ai văzut cu Gabi?
V: A zis că e bine, că e liniştit, că îi e mult mai bine fără mine. Că n-are să-mi spună nimic nou, nimic din ce nu mi-a spus la telefon.
Andreea: V-aţi văzut?
V: Zece minute. În autogară. Mi-a chemat un taxi. Vreau să dorm...La Bacău am aşteptat în frig pe un câmp, n-am găsit staţia de autobuz că era pe o linie ferată veche şi am intrat într-un LIDL, m-a scos portarul afară şi m-a certat de numa numa că stă şi mă păzeşte pe mine să nu fur ceva din magazin şi că acolo mi-am găsit să mă plimb?! Mi-a arătat el unde e staţia. Şi de la Bacău am urcat într-un autobuz plin ochi, am mers până în Braşov în picioare. Şi după ce m-a făcut ploaia şi vântul ăla ferfeniţă, când am găsit un loc pe scaun am crezut că sunt în Rai. Bildungsroman...ştii? Harap Alb, măi! Harap Alb.
Andreea: Cu ai tăi ai vorbit? 
V: Nu...ce să le zic...Vreau să dorm. Nu îmi vine să cred...nu prea îmi vine să cred.
Andreea: Vii mâine acasă?
V: Nu ştiu...Fix mâine aveam interviul pe Skype cu directorul de aici, de la teatrul ăla pentru copii, ăla căruia i-am trimis CV-ul în vară...dar acum sunt aici...şi nu ştiu...poate mă duc mâine dimineaţă la teatru înainte să vin acasă. Să le zic că nu mai e valabil, că nu-mi mai caut de lucru în oraşul ăsta...
Andreea: Mda...

A doua zi V şi-a călcat o cămaşă, a plâns mult mult mult. S-a dus dracului şi şansa asta. Trebuie să se întoarcă acasă şi să vadă încotro. Şase luni nu sunt mult, o să se dezobişnuiască repede. Pe naiba. Nu poţi să iei o sălbăticiune care nu ştie cum funcţionează iubirea, care nu ştie ce e aia, care nu suportă să stea în aceeaşi casă cu un bărbat mai mult de două zile, s-o minţi că eşti acolo, s-o convingi că eşti acolo, să-i fluturi căldura unui cămin pe sub nas, să-i fluturi toată lumea ta normală pe sub nas: prietenii tăi, familia ta, nepoţii tăi, s-o convingi să se deschidă către asta, să-i promiţi că mergi cu ea la mică-sa ...la maică-sa aia din capul ei, de care îi e frică aşa cum le e frică prinţeselor de zmei...şi să te răzgândeşti de luni până joi şi s-o faci pachet aşa...na...du-te...du-te înapoi la viaţa ta, fată! Du-te că nu te mai vreau...Nu! Nu aşa merge! Nu face nimeni pe nimeni pachet pur şi simplu! 

-Domnul director vă aşteaptă

V: Mulţumesc!
Directorul teatrului: Servus! Cum de eşti aici?
V: Ei, e mai complicat...dar am zis că e mai bine să vorbim aşa faţă în faţă dacă tot am ajuns în Sibiu.
Directorul: M-am uitat peste CV-ul tău şi aş vrea să-ţi propun să coordonezi un proiect cu liceeni, e un program de teatru pentru liceenii de aici. Eu am participat în programul ăsta când eram la liceu şi el a fost atunci organizat împreună cu British Council, aş vrea să îl reiau acum aici la teatru şi am nevoie de un om care să se ocupe de asta. Din CV-ul tău pare că ai putea să faci asta. Şi e un plus faptul că ai terminat teatrul şi ai cunoştinţe în domeniu. E important însă să poți lucra cu liceeni pentru că ei sunt greu de strunit. O să avem ateliere în fiecare săptămână....ar trebui să începem de săptămâna viitoare, avem deja un invitat care să ţină un atelier de mişcare cu prima grupa, dar na...nu ştiu cum e pentru tine: ai unde să stai? Deocamdată am posturile blocate, nu pot să-ți fac decât un contract de colaborare şi am un buget destul de limitat, dacă eşti de acord ar trebui să fii aici până în mai şi cum ţi-am spus: să începem săptămâna viitoare. 

Andreea: Ce faci?

V: Mă mut la Sibiu. Plec spre Bucureşti, stau câteva zile la Mo...am nevoie să plâng şi o să vin înapoi în Iaşi să îmi strâng lucrurile. Pot să las câteva la tine în pod?
Proiectul cu liceeni a început abia peste un an, în mai însă V mergea la Festivalul Shakespeare din Craiova cu primul proiect pentru care fusese responsabilă, îl coordonase, firav îl coordonase, mult spus îl coordonase, dar da. În mai era angajată  deja de 2 luni şi locuia într-o garsonieră singură în Sibiu. Reuşise să se mute singură, după ce a stat o lună cu Ana, fata "nebună" care o primise totuşi în casa ei. 

În prima ei lună în Sibiu V a plătit chiria în trei locuri: în Iaşi, la Ana şi proprietarei noului apartament. În prima săptămână îşi făcuse casa pachet, sunase un prieten din Bacău, un prieten care avea o dacie răblăgită şi chinuită, şi-a pus o parte din lucruri în portbagajul hârbului şi duşi au fost, a plecat din Iaşi, a lăsat câteva lucruri la Neamţ (unele, cărţile mai ales, au rămas la Andreea în mansardă) şi a tăiat-o peste munţi în plină toamnă...A plâns toate lacrimile pe toate străzile şi în toate colţurile din oraşul ăsta în care era atât de singură şi de nefemeie. Şi-a înghiţit rateul cu muci şi cu salivă şi cu chircit pe podea, şi-a sunat pe rând prietenii din Iaşi şi din Tabăra de la Durău să o facă să râdă. Şi-a aruncat toate hainele, s-a tuns, s-a rupt din locul în care era bine, din locul în care construise..şi-a luat-o de la capăt. 

În iunie băiatul care i-a dat papucii s-a întors: să vorbească. V n-avea ce vorbi. Doi ani mai târziu băiatul care i-a dat papucii s-a întors iar: să o ajute. V n-avea nevoie de ajutor. 

Până la urmă ce ai făcut V cu viaţa ta, n-ai făcut nimic...ai fost încăpăţânată! Atât!


joi, 22 martie 2018

...şi merele de aur




Am avut meri cu mere şi veri cu ele.


Nici prea mari, nici prea mici, nici prea lucioase. Cu praf vineţiu, aşa cum sunt merele vara când trec avioanele deasupra casei. Am avut mere multe! Câteodată verzi, câteodată acre, câteodată bombate, câteodată căzute, câteodată sfărâmicioase, câteodată suculente, câteodată tari şi aromate, câteodată grele, câteodată apăsate, câteodată sus de tot.

Şi niciun măr nu era sân, toate erau mere mere. Erau mere. Şi urâte şi frumoase.   
Şi toate merele astea erau culese în saci de pânză, culese de pe-o scară pe care lipăiau gumarii bunicului sau de pe o creangă de pe care se auzea raşchetându-se pielea mea. Pielea cu zgârieturi parcă sfârâie.

Am avut mere din meri şi veri cu ei.

Şi erau merele astea adevărate. Şi diferite şi inegale şi n-aveam aparat foto ca să le păstrez şi nici vreun chef să le pictez. Şi merii erau înalţi şi netăiaţi. Şi nici gând să fie altfel.
Şi aveam meri cu mere şi verile trăiam pe sus, pe crengi, pe lângă ele.


De mulţi ani încoace umblu numai prin civilizaţie. Ai mei au retezat merii din livadă când încă eram la şcoala din sat. Am plâns după ei ca Ranevskaia după livada de vișini.
Eu nici nu ştiam cine e Ranevskaia, dar durea aşa descocoţatul ăsta, dureaaaa...
Eşti mare, dă-te jos!


Durea că nu mai vedeam grămezile de mere iarna-n lăzile din beci, că nu mai mirosea în răcoarea de acolo a praf şi-a sâmburi şi parcă un pic a scorţişoară şi că în plită nu se mai coceau pocnind cojile lor. Durea că pe marginea sobei era doar câte unul rătăcit, uitat de bunicul care purta tot gumari, gumarii lui de-atâta vreme. Durea că nu le mai vedeam căzute vara printre firele de iarbă şi că n-am mai găsit de atunci mere adevărate niciodată nicăieri. Durea c-au troznit în foc şi scoarţa şi frunzele şi măduva crengilor pe care mi-am raşchetat de-atâtea ori coatele, genunchii, faţa şi poate un pic şi ochii. Au troznit în foc ochii mei şi plinătatea merelor.


Am găsit tot felul de mere fără gust. Extrem de frumoase.
Trăiesc în unul. E atât de lucios, e atât de bine lustruit, e atât de aburit şi de periat cu pânze multe de bumbac. Dacă-i pui pe orice margine o fâşie de mătase cade fin fin fin şi făşăie şi lasă-n urmă doar culoare. Culoarea mărului stridentă şi năucitoare. E cel mai frumos măr din poveştile cu mere.

...şi e atât de sec şi searbăd la muşcat.

E plin şi mare şi n-are-n el nimic nimic.
Nici măcar viermi sau pete.



miercuri, 28 februarie 2018

C.E.V.A-ul meu


Daniel (Frilensăr) Chirilă, tăticul proiectului C.E.V.Am-a întrebat ce făceam eu la 15 ani şi mi-am amintit:

La 15 ani scriam la ziarul şcolii: Noi şi presa, baba şi mitraliera, un ziar inventat, gândit şi fabricat doar de noi, o mână de puşti care voiau să îşi spună undeva sau cuiva părerile despre ce li se întâmplă. Ocupasem sediul pe care conducerea îl pregătise pentru viitorul fumoar. Îl ocupasem, îl bătusem cu lambriu urât albastru, de plastic şi acolo ne făceam veacul. Aveam şedinţe de redacţie, hotăram teme, pregăteam articole. Eu aveam o rubrică numită Reforma, aproape mereu prin ultimele pagini, dar făceam acolo o revoluţieeeeee, sau măcar asta îmi imaginam că fac, criticând şi sancţionând tot ce mi se părea că nu merge bine în şcoala noastră.



La 15 ani am pornit o campanie, împreună cu alte câteva prietene: Suflet pentru suflet. Primele ediţii au fost cerşetorie curată, dădeam la schimb fluturaşi - sub formă de fluturi (ce idee!) şi ceream bani şi jucării pentru câteva familii foarte sărace din oraş, despre care ştiam că ar avea nevoie de ajutor şi cărora urmăream să le facem pachete de sărbători, pachete cu multă făină, ulei, zahăr şi detergent, cumpărate de la Geneza, singurul supermarket din oraş. Pentru ultima ediţie am gândit însă un spectacol şi-am pus taxă la intrare. A ieşit un cumul drăguţ de scenete, iar printre ele era şi un Caragiale jucat de profesorii din liceu. Campania noastră a rămas în şcoala din câte am auzit, a fost preluată de un profesor şi a avut ediţii de atunci constant.

Şi tot la 15 ani mai făceam desene pentru un program împotriva violenţei domestice: Martorele Tăcute...Unele dintre desenele astea, vreo cinci cred, au fost înrămate de profesoara de engleză, Claudia Hulpoi, şi expuse pe holuri. La sfârşitul clasei a 12-a mi-am furat un tablou şi l-am dus acasă. Îl am şi acum în camera mea din Vânători, unde ajung foarte rar, înrămat exact ca acum 15 ani. Las mai jos o reproducere, cred că mesajul ăsta m-a urmărit în toţi anii care au urmat: TU NU TREBUIE SĂ TACI

Vasea Blohat, fostă Vasilica Blohat, elevă la Colegiul Naţional Ștefan cel Mare, Târgu-Neamț






"C.E.V.A – Comunitate, Educație, Viitor, Artă” este un proiect cultural care își propune activarea populației tinere din orașul Târgu Neamț, prin implicarea directă într-un proces de explorare a realităților locale și crearea unui produs cultural specific.

20 de adolescenți din oraș vor fi selectați printr-un apel deschis pentru a forma o echipă implicată in toate fazele procesului de explorare și de creație. Prima etapă va fi o tabără intensivă în timpul vacanței de primăvară, în care vor fi ghidați de către traineri cu experiență în mai multe domenii. La finalul proiectului, adolescenții vor dezvolta un spectacol de teatru bazat pe rezultatele cercetării. De asemenea, va fi organizată o expoziție, care va conține materialele culese și dezvoltate pe parcursul proiectului."

duminică, 25 februarie 2018

decembrie, la început


Ești ca o iarnă
Ca iarna-n care m-am născut.
Firesc și fulg.
Și fug și nu.
Ești ca o sobă-n care
trosnesc
grijile lumii și ca o casă-n care
se coc mere.
Ești ca bradul plin de lumânări
din cărțile cu bani puțini
cumpărate de mama
în Ajun.
Şi te-ai întâmplat
ca un vin fiert
la poale de munte
şi ca un călugăr
în vârf, la schit.
Şi te-ai întâmplat
ca stelele sub care ning
celelalte stele
mici.
Și te-ai întâmplat
ca scârțâitul sub opinci,
iarna, 
când e frig


duminică, 18 februarie 2018


Schimbările majore din istorie au fost mai puţin rezultatul revoluţiilor care au detronat regi şi mai mult al indivizilor care i-au ignorat pe regi şi care au arătat, în schimb, supunere faţă de valorile spirituale. Acest lucru se întâmplă în continuare.
...
Nu înseamnă că politicienii sunt înlocuiţi de preoţi, ci că oamenii îndepărtează vastele presiuni lumeşti pe care nu le mai pot controla. În schimb, îşi întorc energia către viaţa lor privată: uneori, îi determină să fie egoişti, dar alteori reacţionează la animozităţile din lumea mare căutând mai multă educaţie, mai multă generozitate, mai mult respect.

O istorie intimă a omenirii, Theodore Zeldin, p 139

vineri, 9 februarie 2018

despre trup şi suflet, neapărat


26 ianuarie






Ziua roz de peste an, la responsabilităţi şi kilometri distanţă:
Para este primul meu învăţător adevărat.
Prin Para am aflat cum se naşte echilibrul, cum se naşte încăpăţânarea şi ciuda şi efortul şi încurajarea şi cum se râde cu naivitate, cum sclipeşte curiozitatea şi cât ajută ea la conservarea binelui, prin Para am învăţat cât de grele sunt cuvintele şi cum sună ele întâia oară şi cum arată dorul adevărat, cum arată recunoştinţa şi afecţiunea.
Para, s-a lipit într-o zi de genunchiul meu, după o absenţă de câteva săptămâni şi n-a mai plecat de acolo niciodată. Para n-a fost sensibilă cu mine nicio secundă, nu m-a cruţat, dar s-a lipit de genunchiul ăla de care-i fusese dor şi lipită a rămas, pentru că dincolo de sânge şi de carne, sunt alegerile noastre.
Şi pe mine m-a ales într-o zi boţul ăsta de om care nu e al meu, mult după ce îl alesesem eu pe el şi mult mai sincer şi gingaş.
Para e cel mai frumos om care mi s-a întâmplat vreodată! Ziua ei e în realitatea mea Ziua Recunoştinţei!

luni, 8 ianuarie 2018

Mi-a trimis mama azi o poză cu ea.
E mică și plăpândă
Și parcă n-am mai văzut-o de două veacuri
Am mai văzut-o
Dar acum e prima dată
când văd că ea seamănă
cu mama ei și eu cu mama mea.

E mică și plăpândă
și are în ea
un fel de liniște...
Îmi pare rău că n-am văzut-o
înliniștindu-se
așa.

Îmi pare rău că pe fața ei
se văd rănile mele
și pe fața mea,
șuvițe negre de bunică.

duminică, 31 decembrie 2017

În sfârșit,


Nu mai știu cum a fost când l-am schimbat pe 1 cu 2
Mereu am purtat albastru și mereu am știut că ar trebui să port roșu.
”Ai grijă, introspecția o să te omoare” mi-a zis profesorul meu de regie. A fost la un pas să, dar cred că până la urmă, introspecția m-a făcut să fug de-acasă.
Și să mă întorc. 
Mi-au trebuit totuși 10 ani pentru asta.

După ce a dispărut tata mă cățăram pe gard în fiecare duminică și scanam toată ulița, poate -poate trece și nu-l văd eu. Tresăream la fiecare motocicletă. Mi-a fost dor multă vreme de duminicile ”noastre” pe motor. Când sfidam frica mamei și plămânii mei șubrezi și răcelile dese și zburam ca vântul și ca gândul din povești, călare pe două roți, numai în tricou, fără toate puloverele de la mama și când mâncam înghețată.
”De ce ați venit așa târziu?”,” De ce ești dezbrăcată?”,” Pune aia pe tine!”,” Treci în casă, data viitoare nu te mai las!”
Mama era cea care nu înțelegea atunci, dar na...ea era speriată mereu de răul care mă păștea, la urma urmei, ei îi murise un copil și medicii nici pe mine nu mă vedeau mai vitează. Mama mă plimba cu bicileta, tata cu motorul. Și acum avem pe frigiderul bunicilor o fotografie cu mine nu așa mândră pe bicicleta mamei mele. Tata era, de fapt, eroul meu. Așa sunt tații: eroi din momentul în care li s-a lipit cromozomul ăla de noi, na!

Mereu am crezut că ea e de vină, c-a făcut ea ceva rău, rău de tot și că el a pedepsit-o, ea a crezut mereu că  eu o pedepsesc semănând cu el. El nu pedepsea pe nimeni. Doar că toate duminicile rămâneau seci și plictisitoare și pe drum numai praf și pulbere.

Cred că l-am căutat în toate mulțimile. Și am urcat, deseori, pe toate gardurile din mine și din afara mea, gardurile-piedici, gardurile-scuze-și-pretexte, gardurile-semne-că-n-are-curaj-de-ajuns ca să ajung la el, ca să îl găsesc.
Și parcă a zbughit-o de pe toate gardurile fetița aia când l-a găsit și s-a prins de picioarele lui și l-a implorat s-o ia cu el, să fie bun, să fie eroul pe care și l-a imaginat, să fie așa cum și l-a dorit.

Mi-a convenit să fie vina oricui numai a lui nu, mi-a convenit să-l cred ca să nu-l stric.
Am fugit în lume după tata, ”Nici măcar nu m-am măritat, nici măcar n-am ales un băiat vreodată bun de măritat cu el, te-am așteptat, cum era să facem nuntă fără tine?! Nu ți-a ocupat nimeni locul”

Mă întorc ”acasă” după multă vreme, acasă în mine.
M-au așteptat mama și bunicii, nițel îndurerați că nu i-am văzut până acum acolo. Mă uitam pe drum după motoare.

Au trecut zece ani, am schimbat 3 orașe, 6 case, câteva forme de cunoaștere.
Am fost în tabără, am avut multe prime dăți: de urcat muntele, de schiat, de patinat, de drumețiti noaptea, de tras cu arcul, de învățat copii să tragă cu arcul, de avut grijă de sute de copii și tineri, de coordonat, de îndrumat și discutat, de înhămat, de vâslit, campat și orientat. Am băut schinduc, am băut vin, am băut wiskey. Vinul mi-a plăcut mai mult.
M-am spovedit.
M-am împrietenit cu două călugărițe și apoi cu mai multe. Am trăit moartea uneia din ele, am demisionat.
Am devenit mătușa copiilor prietenilor mei: Parascheva, Iosif, Antimia și Rafail.
Am văzut-o pe Para făcânt primii pași, am auzit-o spunându-mi prima dată numele, m-am despărțit de ea când m-am mutat și am trăit nostalgia și dorul și datul drumului de mâini.
Am lucrat la grădiniță cu o ceată de boțuri de oameni noi, am lucrat la școală cu o ceată de mici prinți.
Am lucrat la facultate și am trăit primele crize din partea unor studenți, cei mai rebeli dintre ei, care încă-mi mai scriu, din când în când, când îi roade incertitudea.
Am plecat în Tenerife când n-aveam niciun ban și-am ținut un workshop incomod, dar atât de binefăcător.
Am vizitat locuri,
Am văzut prieteni schimbând locuri, am văzut prieteni căsătorindu-se și m-am bucurat.
Am schimbat și eu Chanelul pe Lanvin.

Am renunțat și refuzat: șanse, proiecte, pile, înălțări, oameni, băieți, bărbați.

Anul care a trecut am desenat pe un puzzle, pe o invitație, pe o broșură, pe o cană.
Am scris - puțin, puțin. M-am așezat, am renunțat la Iași, poate am renunțat și la regie, am renunțat la Bis și la un spectacol, mi-am făcut prieteni în Sibiu, mi-am făcut și dușmani.
Trebuia s-o fac și pe asta la un moment dat în viață! Dar sunt mândră de dușmanii mei.

Am plecat din relații din care nu credeam să mor vreodată
și am lăsat vântul să sufle și să răcorească.
Am ales. Des.

Și chiar pe final, așa, la început de iarnă și de târg am făcut ceva ce mi s-a părut c-aduce a ”zâmbet larg și tâmp”
O întâlnire din aia de nici nu știu ce-a fost sau vrut să fie, nici de va să mai fie vreodată
dar fără de care nu știi cum ai dus-o înainte.
Cred că sunt șanse multe ca el-ul ăsta să fie un bărbat chiar minunat în lume.
(asta pentru că tot mi se reproșează că o ”ard feminist” și n-apreciez, uite că apreciez și eu totuși ceva)

Am șantierizat o casă. Și m-am șantierizat pe mine zdravăn.
Am desfundat țevi și-am dus gunoiul de multe ori. Am aruncat mobila și-am pus lustre noi și lumânări.
Pentru că eu nu-nțeleg casele fără lumină bună și pereții albi.


Anul ăsta am început să fac pâine, altfel decât până acum.
Pentru că pâinea nu e pâine, e cantonament de răbdare și discernământ:
 îi faci loc materiei să aibă propriile sale legi. Și te-nveți cu timpul, forma și voința.

Anul ăsta, acum câteva zile, mi-a scris Chirilă: ”Am visat că te-ai măritat și că te chema Bălan. 
Și gen la facebook îți schimbai numele în BĂL LAN, fără Ă: BAL LAN. Na, așa am visat, așa ți-am spus. Și aveai și o casă, dar mai stil han așa, han din ăla de la 1800”

Cred că sunt acasă acum în toate felurile. Nu e chiar un han, e o căsuță, dar aș putea să renunț la BLOHAT pentru un BAL LAN mai frumușel. 
Eu am fost mereu supereroul meu, dar zice Sia că ”But even Superwoman sometimes needs Superman's soul”. Și știu eu că toată lumea ascultă Sia.
Așa e când îl schimb pe 2 cu 3.




În sfârșit...

Naked-e

"Nu-ți dau pozele că le pui tu pe undeva peste o lună." 

Anul trecut, pe vremea asta, eram cu Andreea. Și să fii cu Andreea nu e neapărat ușor. Cum nici să fii cu Vasea nu e chiar așa o aventură. Dar noi suntem deja de câțiva ani buni și chiar am prins revelioane cu planete retrograde rău și chinuri firești unor asemenea situații stelare, încât să știm cine când încuie ușa și nu uită cheile în ea. (nu eu)

Acum patru ani, Doamne patru, cuAndreea a plecat la munte. Cu un băiat. Important pentru mine atunci. Mai mult băiatul decât Andreea. 

Anul trecut am plecat împreună, parcă să restabilim ordinea în universul nostru prietenesc. Să nu-mi aud iar "vai, săraca!", să n-aud nici de o parte, nici de alta.
Din povestea cu Andreea n-a ieșit nimeni sărac. Oricum, da'sărac nu. 
Da, eu am înțeles târziu. A fost incomod. Și totuși fără incomodul ăsta ea n-ar fi ca cealaltă soră a mea nenăscută din părinții mei, soră care e, dincolo de orice, a mea și pentru care sunt deci puțin răspunzătoare. A mea nu ca proprietate ci ca punte între-năuntrul ei și înăuntrul meu. 

Anul ăsta cuAndreea a plecat iar. C-așa e ea, nomadă.  Tot cu un băiat a plecat. Și cred că-i fericită și că-i bine. Cred pentru că și eu sunt. Fără băiat și "la sediu".
Mie, anul trecut, mi-a lipsit cuibul, mi-a lipsit casa curată, lumina, dușul cald, ei cred că i-am lipsit puțin noi, cred că prea eram eu "rănita" și ea "cutra care a rănit". De fapt n-a fost cutră nici una. Și rănile, de multe ori, îi dor mai tare pe cei care le fac. Și pe mine m-a durut nefericirea ei și nelinștea, neîncrederea ivită între noi ca roșul unui răsărit frumos dar prea-ncruntat. 

Cred că anul ăsta e fericită... Pentru că s-a iertat. Ea, nu eu. Mie mi-a fost doar dor... De binele ăsta al nostru. 
E, în sfârșit, cuminte ca după război. Peste tot în jurul meu e-o cumințenie plăcută ca șezândă pe tranșee bubuite multă vreme. 
Nicicând cuAndreea n-a fost mai frumoasă plecată și prietenă ca anul ăsta.


Ei, o lună și, pun o poză:




(poza este totuși mult mai veche)


sâmbătă, 30 decembrie 2017

Oamenii nu știu, de fapt, să răspundă altor oameni.
Ce nu te învață nimeni niciodată nu e cum să pierzi, ci cum să fii normal, cu tot cu pierderea ta. Cum să n-o ascunzi, ca să nu încarci, ca să nu deranjezi, ca să nu tulburi. Cum să faci durerea să arate mai frumos, cât să nu-i sperie pe cei din jur.

Ce nu te învață nimeni, de fapt,  e că… tu rămâi perfect normal si atunci când ai pierdut, cu sau fără voia ta, un tată, o soră, o siguranță, o altă soră, o mamă, o mama vitregă , o casă, un plan, o slujbă, un oraș,  un prieten, mai mulți prieteni, copii prietenilor, un loc în care te-ai liniștit, un loc în care ai crescut, un om pe care l-ai iubit, un om pe care l-ai fi putut iubi…Nu te îngăduie nimeni să trăiești cu pierderile tale.

Mi-a rămas în minte un fragment dintr-o carte recent citită: ”What an uncomfortable, terrible  source of shame it is for the world that the victim is so often the one left with the most empathy for others”

N-o să fiu abruptă, sper, dar oameni! e groaznic pentru un alt om, indiferent cât s-a copt și cât s-a pârguit sau cât de fraged a rămas , să fie mai puțin demn, să fie mai puțin ”normal”, să fie privit mai puțin de la aceeași înălțime, să fie privit cu mai puțin respect și cu mai multă compasiune.

 Se răsuceau plămânii cu  inima-ntr-o horă și-ntr-un neaer atunci când veneau buluc întrebările și mila  peste mine, în copilărie, de la rude, vecini, învățători, prieteni. Și-acum se mai răsucesc uneori. E distrugătoare compasiunea asta.

 Când din pricina ei dispare finețea și  nu-l prea simți pe cel din fața ta, iar a-l elibera de jale și  a-i face bine devine un scop în sine, el se luptă să-și câștige demnitatea-n ochii tăi. Să se ridice pentru că nu-i dai voie să stea jos, să plângă și să-l doară. Pentru că tu nu poți trăi cu pierderea lui și-l obligi puțin să-ți poarte de grijă. Dar nici el nu poate trăi sub tine. 
Dați-i timp! Dați-i voie! Dați-i respect. Dați-i același  respect ca unui fericit, ca unuia care are tot ce îi trebuie în el pentru a se ridica. Dați-i o mână când o cere și dați cu mâna noroc, nu milă.

Ce ne lipsește e conștiința faptului că suntem egali, dincolo de formă și de traseu și de ce ne doare, egali la orice vârstă și cu oricine. Pentru că pe toți ne doare ceva, pentru că toți am pierdut ceva și pentru că toți plângem. Doar că unii oameni, nu știu, de fapt, să răspundă altor oameni.


În 2017 am vrut curaj, în 2018 aș vrea...cuvinte.

duminică, 24 decembrie 2017

Când prinzi stele

” Poate că ajung”...își spuse Bătrânul în timp ce băga în coș ultima stea.
Scara de sub el aproape aluneca pe zăpadă, sprijinită de un brăduț nici prea mare, nici prea mic, nici prea forțos, nici prea firav.
”Poate că ajung și dacă nu ajung oricum nu le pasă lor prea mult...
Da, dar ce fel de Moș aș fi dacă nu i-aș bucura câte puțin pe fiecare?! Dar ce bucurie poate fi asta pentru ei. N-o să înțeleagă nimeni, nici n-are rost cât mă cațăr după voi și cât v-alerg.
Ei îmi scriu scrisori întruna și îmi cer tot felul de daruri...
Le mai duc dintre ele câte unul, două, hai! dar și dacă nu le duc eu, își cumpără-ntre ei și mi le strecoară în desagă. Vor să-i mint.
Mie nu-mi plăce să-i mint, mai ales pe copii. Și totuși i-am mințit, de atâtea ori, nu sunteți voi atâtea-n cer de câte ori i-am mințit. De dragul părinților. Na...părinții lor țin morțiș să le dau darurile din desagă, să le dau ce vor, ce cer, ce le trebuie....ei, parcă asta le trebuie...nu le trebuie, dar asta le place...Mai bine să-i lași cu ce le place”

Buf, se auzi o căzătură.
Bătrânul se ridică greoi de jos și cu oasele ușor trăznite și pline de frig, cu fundul izbit de ghețuș și plin de urme și cu stelele împărștiate peste tot, bombăni mai departe:
”Dacă măcar ar avea vreun rost. Ei nu cred în mine, nici n-au crezut vreodată și...nici eu nu mai cred în ei. Sunt zevzeci! Și răi unii cu alții...și închiși. N-au minte...
Ce minte! Dar eu am? Uite-mă aici, pe-un ger ca ăsta într-un întuneric de-ți sperie și moliile din cojoc...Și-un nebun m-ar lua la rost. Nici nu cunosc pădurea asta și nici n-ar trebui s-o cunosc.
Copii n-au nevoie de stelele mele...ce să facă ei cu stelele? De vândut nu le pot vinde.
Iar părinții lor le cumpără deja becuri colorate și le pun în brazi.
Da, păi ce? Credeați că voi sunteți de folos cuiva? Au ei brazii lor, care miros la fel ca voi, dacă nu-s de plastic. Unii sunt chiar în ghivece, pot fi udați și rămân și verzi și veșnici...Ca voi...Să nu vă fie ciudă, oamenii au puterea lor, noi nu mai avem ce le da. Oamenii sunt reci ca noaptea asta și ca gheața de sub tălpi.

Bătrânul se scutură de zăpadă și căută stelele căzute, strânse, pe rând, una câte una, le suflă peste cele cinci colțuri și le strânse-n pumn să vadă dacă și cât luminează. Pe una, mai șubredă, care pâlpâia ușor, o așeză jos, pe altele mai reci le băgă în buzunare și pe restul pe lăsă la odihnit în coș.

”Am obosit. Nu mai am nădejde, nu mai știu pe unde s-o apuc și nu mai pot s-apuc pe oriunde. Mă pierd. M-am pierdut și-acum.
Bătrânul adună-n jurul steluței de jos, câteva vreascuri să-i țină lumina adunată , vru să rupă și trei crengi dintr-un brad, ceru voie și iertare,  promise că-i sunt tare de folos, altfel n-ar fi îndrăznit. Bradul tăcu și-nțelese.”Nădejdea era...altfel...vedea în toți câte ceva”

Steaua-nconjurată de vreascuri începu să își revină și lumină atât de tare încât bătrânului nu-i venea a crede cât e de frumoasă, o scânteie sări dintre lemnele-adunate, apoi încă una, și încă una și tot așa până se făcu un foc mare.
Moșul se așeză lângă foc și se încălzi bine, își cuprinse genunchii cu mâinile și-i străluciră ochii în lumina flăcărilor, îi străluciră  și obrajii rumeni, străluci el tot parcă...
”Aaaa, voi erați!” Scoase cele două stele din buzunar și le ținu pe genunchi, se uită cu drag la ele și ele parcă se uitară cu drag înapoi la el. În ochii triști ai Moșului se iviră zorile...zorile când aduc a lacrimi.

”Lumină! Oamenii au nevoie de lumină, ca să se vadă! Trebuie să ne tragem puțin sufletul dragele mele, să ne încălzim, să respirăm aici împreună. Oamenii nu cred în mine, nici în voi nu prea cred. Vă iau în seamă numai așa, când citesc horoscopul...îl citesc aproape-n fiecare dimineață, dar nu vă văd pe voi...mă-nțelegeți? Nici pe mine nu mă văd, dar așa, în frig, în greu, în rece, în întuneric și-n singurătate, oamenii au nevoie de lumină. Trebuie să ne tragem sufletul când nu mai putem și să mergem mai departe. Oamenii nu sunt răi, doar că nici ei nu  mai au  nădejde și le e dor și le e greu! Trebuie să avem răbdare și să-i înțelegem, le e greu! Oamenii au nevoie de lumină ca să se-ncălzească și să se vadă-ntre ei”

Și Moșul se ridică de lângă foc cu oasele la fel de bătrâne, dar cu inima mai slobodă, cu mintea mai limpede și cu ochii mai curați, cu fața mai înstelată și cu stelele mai strânse-n brațe laolaltă. Ridică de jos scara și coșul cu restul de stele, le așeză pe sania lui mică și o luă grăbit spre oraș, așa, fără desagă, fără cadouri, fluierând un cântec ca un vers din Biblie: ”Și lumina lumineză-n întuneric și-ntunericul nu a cuprins-o”






păpușă n-am fost niciodată





Acum 5 ani, în Ajunul Crăciunului, în fața pieței din Târgu Neamț o fetiță s-a întâlnit cu tatăl ei. 
Tatăl, un pic mai bătrân, după 20 de ani de nevăzut, zâmbea strengărește cu un televizor în brațe, proaspăt scos de la reparat, și-i promitea fetiței ”orice, oricând”; cinci ani mai târziu fetița coace pâine și prăjituri pentru alte fetițe și alți băieți care vin la colindat.
Fetița asta știe deja că în oglinda ei e o femeie un pic smucită și un pic ciudată, care o iubește, deși nu prea recunoaște cum.
Fetița asta știe că femeia îl iubește și pe tatăl cu televizorul în brațe, deși a fost dezamăgită de multe ori de zâmbetul lui șugubăț și promițător.
Fetița asta știe acum, după 5 ani în care nu prea s-a schimbat nimic, că ”orice și oricând” depind numai de ea și că asta e, până la urmă, tare bine. Și că asta e, până la urmă, ce ar trebui să știe toate fetițele din univers. Și-ar trebui să știe și băieții...că e bine să nu depindă orice-ul și oricât-ul numai de ei.
Femeia din oglindă o ajută tot mai mult să-nțeleagă și să ierte...Și să fie fericită într-un Ajung de Crăciun, după 25 de ani de așteptat, când pentru prima dată n-a mai vrut acasă.
Televizorul tatălui merge probabil mai bine decât iubirea dintre ei doi, dar femeia-fetiță -păpușă are un pic de chef de viață.
Și bat la ușă tinerii...cărora le coace pâine

sâmbătă, 2 decembrie 2017

vineri, 17 noiembrie 2017

O busolă




La Nord e pâinea, la unt e Estul, în Sud cafeaua și-n vin e Vestul.
Procesul ăsta de făcut și copt pâine ține o zi și-o noapte. Uneori mă trezesc la 6, alteori mă culc la 3, depinde...Oricât mai puțin înseamnă o pâine proastă.
Azi am făcut-o pe cea mai bună de până acum. Și mi-am dat seama că asta o să fie și ultima fotografie cu pâini. Acum știu cum curge ceasul, acum mi-e limpede că sub aluat, răbdarea, șubredă, se coace.

joi, 19 octombrie 2017

Faţa-n viaţă

Era odată o fetiţă care uda un copac.
Şi copacul locuia departe, într-o livadă, cu alţi copaci. Şi toată ziua copacul îşi unduia frunzele, îşi făcea roadele, vorbea cu ceilalţi copaci (cu cei din familia lui vorbea chiar mult). Din când în când, copacul se uita în jos şi vedea că tot vine o fetiţă să îi pună apă la rădăcină. Lui i se părea inutil pentru că el avea solul fertil şi o întreagă familie de copaci; îi avea în plus şi pe ceilalţi copaci, pe care îşi propusese să-i tolereze într-o zi, dar n-apucase încă. Deci nu era nici singur, nici lipsit de ocupaţie. Nu prea înţelegea ce-i cu toată apa asta, care, la urma urmei, nici nu strălucea ca soarele, nici nu-i ţinea fixe rădăcinile, nici nu-i trecea printre ramuri, nici nu semăna cu el vreun pic. Măcar să fi fost din acelaşi soi. Sau să se fi putut scurge la ceilalţi copaci. Dar aşa...toată, toată la rădăcina lui. Şi fără nicio noimă. Şi fără nicio vorbă.
Pentru că fetiţei i-a plăcut mult copacul, n-a contat că aducea apa de departe sau că făcea mai multe drumuri din pricina găletuşei care nu era destul de-ncăpătoare pentru toată setea unui copac, n-a contat c-o rodeau papucii sau că transpira mult şi ajungea acasă cu rochiţa împuţită. Copacul ăsta trebuia îngrijit într-un fel. Cam cum trebuie îngrijită orice floare. Copacul ăsta era puternic, dar nu se ştie cât de mic se putea face fără apă.
Într-o zi fetiţa s-a uitat în sus şi a văzut că în copacul ei şi-au făcut casă doi pitici, care beau apă cu paiul. Şi s-a gândit că asta-i altă poveste.
Şi s-a mai gândit că a crescut aşa de mare udând copacul ăsta nerecunoscător, că a lăsat naibii mersul pe jos, s-a urcat în maxi taxi şi s-a dus la oraş să-şi cumpere un cactus. În ghiveci.

Sau:

Într-o zi fetiţa s-a uitat în sus şi a văzut, pentru prima dată, că susul nu se uita deloc la ea. Și s-a gândit atunci că a crescut așa de mare tot udând copacul ăsta, că ar putea, la fel de bine, să-și planteze ea unul, unul cu care să poată sta față-n față, cu care să poată sta față-n frunze.