joi, 18 octombrie 2018


Mi-a scris Călin acum câteva luni, mi-a trimis câteva fotografii şi m-a întrebat ce cuvinte li s-ar potrivi. Eu mi-am imaginat câteva şi-a ieşit asta:



Avem 4 episoade



miere şi păduri,
lumina asta peste nuri
şi toate tunetele-n spate
şi fulgerele-n spate toate,
scurse-n cete, printre oase.
peste ochi două, trei raze..




cade, stă sau se ridică, 
pământul tremură de frică,
 frica adâncită-n fum,
 stă cochetă peste drum 


pui în talpă calm un cui
şi păşeşti cu el în tine
pentru că atunci când sui
nici uşor nu e, nici bine. 
pui în talpă două tocuri,
calm păşeşti cu ele-n alţii
pentru că în multe locuri
numai gol în respiraţii.




dincolo de brazi
picură cu glume,
nu mai spune
câtă lume
ascunsă-n iarbă!

câte voci şi câtă grabă
strecurată prin fâneţe!

câte şoapte-atâtea fapte!
când răsare
soarele pe piept
şi-n pieţe,
se trezesc
în oameni
venele prin care trec
răzleţe
vise şi venin.


marți, 25 septembrie 2018


"Remediul cel mai elaborat pentru deprimare până în prezent este societatea de consum, dar care nu a reuşit să-l elimine, la fel şi în cazul plictiselii.
...

Societatea de consum şi-a pierdut simţul direcţiei când a adoptat două mituri care s-o ghideze. Primul a fost că viciile private sun sursa prosperităţii publice. Avariţia, mândria, invidia şi lăcomia, iar nu prietenia şi bunătatea, ar fi bazele necesare unei economii de succes, declara Bernard Mandeville (...) arătând ce dezastre s-ar produce dacă oamenii s-ar purta frumos unul cu altul saud acă n-ar încerca să aibă altă ambiţie decât propriul interes.
...
Al doilea mit a fost inventat de primul scriitor important de science fiction din America, L.Frank Baum, creatorul Vrăjitorului din Oz , tărâm în care orice este posibil şi unde fanteziile pot fi transformate în realitate.
...a vedea un obiect într-o vitrină, a spus el, ar trebui "să trezească în observator o lăcomie şi o dorinţă de a poseda acele produse"
...toate tabuurile din calea dorinţei l-au enervat...
...
Consumul a fost redefinit mai degrabă ca satisfacerea dorinţei decât a nevoii"

Theodore Zeldin, O istorie intimă a omenirii

duminică, 22 iulie 2018

Vară cu miros de vrei



O carte foarte bună: Interior Zero, Lavinia Braniște

O determinare dementă : Doamna Ataturk, de Ipek Calislar (Latife Hanim - Doamna Ataturk)

Un film cât o viață : Summer of 1993, regia Carla Simon





duminică, 1 iulie 2018

Femeile din raFt

” Să te ia cineva acasă, să împartă cu tine tot ce are.
Fără un gând ascuns?
Să primești fără să ceri. Să cheltui ce n-ai cumpărat.
Și dacă este - gândul ascuns - dacă a fost mereu? Cât de ascuns trebuie să fie un gând ca să învingă frumosul din jur?

        

Îmi dezbrac pielea și văd doar cioburi.
S-au amestecat ca niște crupe,
zornăie.
Din trei vieți să-mi fac una - câte vieți mi-ar trebui?
O îmbrac la loc cu grijă.
să tac!
Să nu afle nimeni, să nu vadă, să nu înțeleagă.
Să se mire mai departe de atâta frumusețe! ”


A doua cea mai frumoasă carte. 
Prima: Zuleiha, deschide ochii! (de Guzel Yakhina)

joi, 22 martie 2018

...şi merele de aur




Am avut meri cu mere şi veri cu ele.


Nici prea mari, nici prea mici, nici prea lucioase. Cu praf vineţiu, aşa cum sunt merele vara când trec avioanele deasupra casei. Am avut mere multe! Câteodată verzi, câteodată acre, câteodată bombate, câteodată căzute, câteodată sfărâmicioase, câteodată suculente, câteodată tari şi aromate, câteodată grele, câteodată apăsate, câteodată sus de tot.

Şi niciun măr nu era sân, toate erau mere mere. Erau mere. Şi urâte şi frumoase.   
Şi toate merele astea erau culese în saci de pânză, culese de pe-o scară pe care lipăiau gumarii bunicului sau de pe o creangă de pe care se auzea raşchetându-se pielea mea. Pielea cu zgârieturi parcă sfârâie.

Am avut mere din meri şi veri cu ei.

Şi erau merele astea adevărate. Şi diferite şi inegale şi n-aveam aparat foto ca să le păstrez şi nici vreun chef să le pictez. Şi merii erau înalţi şi netăiaţi. Şi nici gând să fie altfel.
Şi aveam meri cu mere şi verile trăiam pe sus, pe crengi, pe lângă ele.


De mulţi ani încoace umblu numai prin civilizaţie. Ai mei au retezat merii din livadă când încă eram la şcoala din sat. Am plâns după ei ca Ranevskaia după livada de vișini.
Eu nici nu ştiam cine e Ranevskaia, dar durea aşa descocoţatul ăsta, dureaaaa...
Eşti mare, dă-te jos!


Durea că nu mai vedeam grămezile de mere iarna-n lăzile din beci, că nu mai mirosea în răcoarea de acolo a praf şi-a sâmburi şi parcă un pic a scorţişoară şi că în plită nu se mai coceau pocnind cojile lor. Durea că pe marginea sobei era doar câte unul rătăcit, uitat de bunicul care purta tot gumari, gumarii lui de-atâta vreme. Durea că nu le mai vedeam căzute vara printre firele de iarbă şi că n-am mai găsit de atunci mere adevărate niciodată nicăieri. Durea c-au troznit în foc şi scoarţa şi frunzele şi măduva crengilor pe care mi-am raşchetat de-atâtea ori coatele, genunchii, faţa şi poate un pic şi ochii. Au troznit în foc ochii mei şi plinătatea merelor.


Am găsit tot felul de mere fără gust. Extrem de frumoase.
Trăiesc în unul. E atât de lucios, e atât de bine lustruit, e atât de aburit şi de periat cu pânze multe de bumbac. Dacă-i pui pe orice margine o fâşie de mătase cade fin fin fin şi făşăie şi lasă-n urmă doar culoare. Culoarea mărului stridentă şi năucitoare. E cel mai frumos măr din poveştile cu mere.

...şi e atât de sec şi searbăd la muşcat.

E plin şi mare şi n-are-n el nimic nimic.
Nici măcar viermi sau pete.



miercuri, 28 februarie 2018

C.E.V.A-ul meu


Daniel (Frilensăr) Chirilă, tăticul proiectului C.E.V.Am-a întrebat ce făceam eu la 15 ani şi mi-am amintit:

La 15 ani scriam la ziarul şcolii: Noi şi presa, baba şi mitraliera, un ziar inventat, gândit şi fabricat doar de noi, o mână de puşti care voiau să îşi spună undeva sau cuiva părerile despre ce li se întâmplă. Ocupasem sediul pe care conducerea îl pregătise pentru viitorul fumoar. Îl ocupasem, îl bătusem cu lambriu urât albastru, de plastic şi acolo ne făceam veacul. Aveam şedinţe de redacţie, hotăram teme, pregăteam articole. Eu aveam o rubrică numită Reforma, aproape mereu prin ultimele pagini, dar făceam acolo o revoluţieeeeee, sau măcar asta îmi imaginam că fac, criticând şi sancţionând tot ce mi se părea că nu merge bine în şcoala noastră.



La 15 ani am pornit o campanie, împreună cu alte câteva prietene: Suflet pentru suflet. Primele ediţii au fost cerşetorie curată, dădeam la schimb fluturaşi - sub formă de fluturi (ce idee!) şi ceream bani şi jucării pentru câteva familii foarte sărace din oraş, despre care ştiam că ar avea nevoie de ajutor şi cărora urmăream să le facem pachete de sărbători, pachete cu multă făină, ulei, zahăr şi detergent, cumpărate de la Geneza, singurul supermarket din oraş. Pentru ultima ediţie am gândit însă un spectacol şi-am pus taxă la intrare. A ieşit un cumul drăguţ de scenete, iar printre ele era şi un Caragiale jucat de profesorii din liceu. Campania noastră a rămas în şcoala din câte am auzit, a fost preluată de un profesor şi a avut ediţii de atunci constant.

Şi tot la 15 ani mai făceam desene pentru un program împotriva violenţei domestice: Martorele Tăcute...Unele dintre desenele astea, vreo cinci cred, au fost înrămate de profesoara de engleză, Claudia Hulpoi, şi expuse pe holuri. La sfârşitul clasei a 12-a mi-am furat un tablou şi l-am dus acasă. Îl am şi acum în camera mea din Vânători, unde ajung foarte rar, înrămat exact ca acum 15 ani. Las mai jos o reproducere, cred că mesajul ăsta m-a urmărit în toţi anii care au urmat: TU NU TREBUIE SĂ TACI

Vasea Blohat, fostă Vasilica Blohat, elevă la Colegiul Naţional Ștefan cel Mare, Târgu-Neamț






"C.E.V.A – Comunitate, Educație, Viitor, Artă” este un proiect cultural care își propune activarea populației tinere din orașul Târgu Neamț, prin implicarea directă într-un proces de explorare a realităților locale și crearea unui produs cultural specific.

20 de adolescenți din oraș vor fi selectați printr-un apel deschis pentru a forma o echipă implicată in toate fazele procesului de explorare și de creație. Prima etapă va fi o tabără intensivă în timpul vacanței de primăvară, în care vor fi ghidați de către traineri cu experiență în mai multe domenii. La finalul proiectului, adolescenții vor dezvolta un spectacol de teatru bazat pe rezultatele cercetării. De asemenea, va fi organizată o expoziție, care va conține materialele culese și dezvoltate pe parcursul proiectului."

duminică, 25 februarie 2018

decembrie, la început


Ești ca o iarnă
Ca iarna-n care m-am născut.
Firesc și fulg.
Și fug și nu.
Ești ca o sobă-n care
trosnesc
grijile lumii și ca o casă-n care
se coc mere.
Ești ca bradul plin de lumânări
din cărțile cu bani puțini
cumpărate de mama
în Ajun.
Şi te-ai întâmplat
ca un vin fiert
la poale de munte
şi ca un călugăr
în vârf, la schit.
Şi te-ai întâmplat
ca stelele sub care ning
celelalte stele
mici.
Și te-ai întâmplat
ca scârțâitul sub opinci,
iarna, 
când e frig


duminică, 18 februarie 2018


Schimbările majore din istorie au fost mai puţin rezultatul revoluţiilor care au detronat regi şi mai mult al indivizilor care i-au ignorat pe regi şi care au arătat, în schimb, supunere faţă de valorile spirituale. Acest lucru se întâmplă în continuare.
...
Nu înseamnă că politicienii sunt înlocuiţi de preoţi, ci că oamenii îndepărtează vastele presiuni lumeşti pe care nu le mai pot controla. În schimb, îşi întorc energia către viaţa lor privată: uneori, îi determină să fie egoişti, dar alteori reacţionează la animozităţile din lumea mare căutând mai multă educaţie, mai multă generozitate, mai mult respect.

O istorie intimă a omenirii, Theodore Zeldin, p 139

vineri, 9 februarie 2018

despre trup şi suflet, neapărat


26 ianuarie






Ziua roz de peste an, la responsabilităţi şi kilometri distanţă:
Para este primul meu învăţător adevărat.
Prin Para am aflat cum se naşte echilibrul, cum se naşte încăpăţânarea şi ciuda şi efortul şi încurajarea şi cum se râde cu naivitate, cum sclipeşte curiozitatea şi cât ajută ea la conservarea binelui, prin Para am învăţat cât de grele sunt cuvintele şi cum sună ele întâia oară şi cum arată dorul adevărat, cum arată recunoştinţa şi afecţiunea.
Para, s-a lipit într-o zi de genunchiul meu, după o absenţă de câteva săptămâni şi n-a mai plecat de acolo niciodată. Para n-a fost sensibilă cu mine nicio secundă, nu m-a cruţat, dar s-a lipit de genunchiul ăla de care-i fusese dor şi lipită a rămas, pentru că dincolo de sânge şi de carne, sunt alegerile noastre.
Şi pe mine m-a ales într-o zi boţul ăsta de om care nu e al meu, mult după ce îl alesesem eu pe el şi mult mai sincer şi gingaş.
Para e cel mai frumos om care mi s-a întâmplat vreodată! Ziua ei e în realitatea mea Ziua Recunoştinţei!

luni, 8 ianuarie 2018

Mi-a trimis mama azi o poză cu ea.
E mică și plăpândă
Și parcă n-am mai văzut-o de două veacuri
Am mai văzut-o
Dar acum e prima dată
când văd că ea seamănă
cu mama ei și eu cu mama mea.

E mică și plăpândă
și are în ea
un fel de liniște...
Îmi pare rău că n-am văzut-o
înliniștindu-se
așa.

Îmi pare rău că pe fața ei
se văd rănile mele
și pe fața mea,
șuvițe negre de bunică.

duminică, 31 decembrie 2017

În sfârșit,


Nu mai știu cum a fost când l-am schimbat pe 1 cu 2
Mereu am purtat albastru și mereu am știut că ar trebui să port roșu.
”Ai grijă, introspecția o să te omoare” mi-a zis profesorul meu de regie. A fost la un pas să, dar cred că până la urmă, introspecția m-a făcut să fug de-acasă.
Și să mă întorc. 
Mi-au trebuit totuși 10 ani pentru asta.

După ce a dispărut tata mă cățăram pe gard în fiecare duminică și scanam toată ulița, poate -poate trece și nu-l văd eu. Tresăream la fiecare motocicletă. Mi-a fost dor multă vreme de duminicile ”noastre” pe motor. Când sfidam frica mamei și plămânii mei șubrezi și răcelile dese și zburam ca vântul și ca gândul din povești, călare pe două roți, numai în tricou, fără toate puloverele de la mama și când mâncam înghețată.
”De ce ați venit așa târziu?”,” De ce ești dezbrăcată?”,” Pune aia pe tine!”,” Treci în casă, data viitoare nu te mai las!”
Mama era cea care nu înțelegea atunci, dar na...ea era speriată mereu de răul care mă păștea, la urma urmei, ei îi murise un copil și medicii nici pe mine nu mă vedeau mai vitează. Mama mă plimba cu bicileta, tata cu motorul. Și acum avem pe frigiderul bunicilor o fotografie cu mine nu așa mândră pe bicicleta mamei mele. Tata era, de fapt, eroul meu. Așa sunt tații: eroi din momentul în care li s-a lipit cromozomul ăla de noi, na!

Mereu am crezut că ea e de vină, c-a făcut ea ceva rău, rău de tot și că el a pedepsit-o, ea a crezut mereu că  eu o pedepsesc semănând cu el. El nu pedepsea pe nimeni. Doar că toate duminicile rămâneau seci și plictisitoare și pe drum numai praf și pulbere.

Cred că l-am căutat în toate mulțimile. Și am urcat, deseori, pe toate gardurile din mine și din afara mea, gardurile-piedici, gardurile-scuze-și-pretexte, gardurile-semne-că-n-are-curaj-de-ajuns ca să ajung la el, ca să îl găsesc.
Și parcă a zbughit-o de pe toate gardurile fetița aia când l-a găsit și s-a prins de picioarele lui și l-a implorat s-o ia cu el, să fie bun, să fie eroul pe care și l-a imaginat, să fie așa cum și l-a dorit.

Mi-a convenit să fie vina oricui numai a lui nu, mi-a convenit să-l cred ca să nu-l stric.
Am fugit în lume după tata, ”Nici măcar nu m-am măritat, nici măcar n-am ales un băiat vreodată bun de măritat cu el, te-am așteptat, cum era să facem nuntă fără tine?! Nu ți-a ocupat nimeni locul”

Mă întorc ”acasă” după multă vreme, acasă în mine.
M-au așteptat mama și bunicii, nițel îndurerați că nu i-am văzut până acum acolo. Mă uitam pe drum după motoare.

Au trecut zece ani, am schimbat 3 orașe, 6 case, câteva forme de cunoaștere.
Am fost în tabără, am avut multe prime dăți: de urcat muntele, de schiat, de patinat, de drumețiti noaptea, de tras cu arcul, de învățat copii să tragă cu arcul, de avut grijă de sute de copii și tineri, de coordonat, de îndrumat și discutat, de înhămat, de vâslit, campat și orientat. Am băut schinduc, am băut vin, am băut wiskey. Vinul mi-a plăcut mai mult.
M-am spovedit.
M-am împrietenit cu două călugărițe și apoi cu mai multe. Am trăit moartea uneia din ele, am demisionat.
Am devenit mătușa copiilor prietenilor mei: Parascheva, Iosif, Antimia și Rafail.
Am văzut-o pe Para făcânt primii pași, am auzit-o spunându-mi prima dată numele, m-am despărțit de ea când m-am mutat și am trăit nostalgia și dorul și datul drumului de mâini.
Am lucrat la grădiniță cu o ceată de boțuri de oameni noi, am lucrat la școală cu o ceată de mici prinți.
Am lucrat la facultate și am trăit primele crize din partea unor studenți, cei mai rebeli dintre ei, care încă-mi mai scriu, din când în când, când îi roade incertitudea.
Am plecat în Tenerife când n-aveam niciun ban și-am ținut un workshop incomod, dar atât de binefăcător.
Am vizitat locuri,
Am văzut prieteni schimbând locuri, am văzut prieteni căsătorindu-se și m-am bucurat.
Am schimbat și eu Chanelul pe Lanvin.

Am renunțat și refuzat: șanse, proiecte, pile, înălțări, oameni, băieți, bărbați.

Anul care a trecut am desenat pe un puzzle, pe o invitație, pe o broșură, pe o cană.
Am scris - puțin, puțin. M-am așezat, am renunțat la Iași, poate am renunțat și la regie, am renunțat la Bis și la un spectacol, mi-am făcut prieteni în Sibiu, mi-am făcut și dușmani.
Trebuia s-o fac și pe asta la un moment dat în viață! Dar sunt mândră de dușmanii mei.

Am plecat din relații din care nu credeam să mor vreodată
și am lăsat vântul să sufle și să răcorească.
Am ales. Des.

Și chiar pe final, așa, la început de iarnă și de târg am făcut ceva ce mi s-a părut c-aduce a ”zâmbet larg și tâmp”
O întâlnire din aia de nici nu știu ce-a fost sau vrut să fie, nici de va să mai fie vreodată
dar fără de care nu știi cum ai dus-o înainte.
Cred că sunt șanse multe ca el-ul ăsta să fie un bărbat chiar minunat în lume.
(asta pentru că tot mi se reproșează că o ”ard feminist” și n-apreciez, uite că apreciez și eu totuși ceva)

Am șantierizat o casă. Și m-am șantierizat pe mine zdravăn.
Am desfundat țevi și-am dus gunoiul de multe ori. Am aruncat mobila și-am pus lustre noi și lumânări.
Pentru că eu nu-nțeleg casele fără lumină bună și pereții albi.


Anul ăsta am început să fac pâine, altfel decât până acum.
Pentru că pâinea nu e pâine, e cantonament de răbdare și discernământ:
 îi faci loc materiei să aibă propriile sale legi. Și te-nveți cu timpul, forma și voința.

Anul ăsta, acum câteva zile, mi-a scris Chirilă: ”Am visat că te-ai măritat și că te chema Bălan. 
Și gen la facebook îți schimbai numele în BĂL LAN, fără Ă: BAL LAN. Na, așa am visat, așa ți-am spus. Și aveai și o casă, dar mai stil han așa, han din ăla de la 1800”

Cred că sunt acasă acum în toate felurile. Nu e chiar un han, e o căsuță, dar aș putea să renunț la BLOHAT pentru un BAL LAN mai frumușel. 
Eu am fost mereu supereroul meu, dar zice Sia că ”But even Superwoman sometimes needs Superman's soul”. Și știu eu că toată lumea ascultă Sia.
Așa e când îl schimb pe 2 cu 3.




În sfârșit...

Naked-e

"Nu-ți dau pozele că le pui tu pe undeva peste o lună." 

Anul trecut, pe vremea asta, eram cu Andreea. Și să fii cu Andreea nu e neapărat ușor. Cum nici să fii cu Vasea nu e chiar așa o aventură. Dar noi suntem deja de câțiva ani buni și chiar am prins revelioane cu planete retrograde rău și chinuri firești unor asemenea situații stelare, încât să știm cine când încuie ușa și nu uită cheile în ea. (nu eu)

Acum patru ani, Doamne patru, cuAndreea a plecat la munte. Cu un băiat. Important pentru mine atunci. Mai mult băiatul decât Andreea. 

Anul trecut am plecat împreună, parcă să restabilim ordinea în universul nostru prietenesc. Să nu-mi aud iar "vai, săraca!", să n-aud nici de o parte, nici de alta.
Din povestea cu Andreea n-a ieșit nimeni sărac. Oricum, da'sărac nu. 
Da, eu am înțeles târziu. A fost incomod. Și totuși fără incomodul ăsta ea n-ar fi ca cealaltă soră a mea nenăscută din părinții mei, soră care e, dincolo de orice, a mea și pentru care sunt deci puțin răspunzătoare. A mea nu ca proprietate ci ca punte între-năuntrul ei și înăuntrul meu. 

Anul ăsta cuAndreea a plecat iar. C-așa e ea, nomadă.  Tot cu un băiat a plecat. Și cred că-i fericită și că-i bine. Cred pentru că și eu sunt. Fără băiat și "la sediu".
Mie, anul trecut, mi-a lipsit cuibul, mi-a lipsit casa curată, lumina, dușul cald, ei cred că i-am lipsit puțin noi, cred că prea eram eu "rănita" și ea "cutra care a rănit". De fapt n-a fost cutră nici una. Și rănile, de multe ori, îi dor mai tare pe cei care le fac. Și pe mine m-a durut nefericirea ei și nelinștea, neîncrederea ivită între noi ca roșul unui răsărit frumos dar prea-ncruntat. 

Cred că anul ăsta e fericită... Pentru că s-a iertat. Ea, nu eu. Mie mi-a fost doar dor... De binele ăsta al nostru. 
E, în sfârșit, cuminte ca după război. Peste tot în jurul meu e-o cumințenie plăcută ca șezândă pe tranșee bubuite multă vreme. 
Nicicând cuAndreea n-a fost mai frumoasă plecată și prietenă ca anul ăsta.


Ei, o lună și, pun o poză:




(poza este totuși mult mai veche)


sâmbătă, 30 decembrie 2017

Oamenii nu știu, de fapt, să răspundă altor oameni.
Ce nu te învață nimeni niciodată nu e cum să pierzi, ci cum să fii normal, cu tot cu pierderea ta. Cum să n-o ascunzi, ca să nu încarci, ca să nu deranjezi, ca să nu tulburi. Cum să faci durerea să arate mai frumos, cât să nu-i sperie pe cei din jur.

Ce nu te învață nimeni, de fapt,  e că… tu rămâi perfect normal si atunci când ai pierdut, cu sau fără voia ta, un tată, o soră, o siguranță, o altă soră, o mamă, o mama vitregă , o casă, un plan, o slujbă, un oraș,  un prieten, mai mulți prieteni, copii prietenilor, un loc în care te-ai liniștit, un loc în care ai crescut, un om pe care l-ai iubit, un om pe care l-ai fi putut iubi…Nu te îngăduie nimeni să trăiești cu pierderile tale.

Mi-a rămas în minte un fragment dintr-o carte recent citită: ”What an uncomfortable, terrible  source of shame it is for the world that the victim is so often the one left with the most empathy for others”

N-o să fiu abruptă, sper, dar oameni! e groaznic pentru un alt om, indiferent cât s-a copt și cât s-a pârguit sau cât de fraged a rămas , să fie mai puțin demn, să fie mai puțin ”normal”, să fie privit mai puțin de la aceeași înălțime, să fie privit cu mai puțin respect și cu mai multă compasiune.

 Se răsuceau plămânii cu  inima-ntr-o horă și-ntr-un neaer atunci când veneau buluc întrebările și mila  peste mine, în copilărie, de la rude, vecini, învățători, prieteni. Și-acum se mai răsucesc uneori. E distrugătoare compasiunea asta.

 Când din pricina ei dispare finețea și  nu-l prea simți pe cel din fața ta, iar a-l elibera de jale și  a-i face bine devine un scop în sine, el se luptă să-și câștige demnitatea-n ochii tăi. Să se ridice pentru că nu-i dai voie să stea jos, să plângă și să-l doară. Pentru că tu nu poți trăi cu pierderea lui și-l obligi puțin să-ți poarte de grijă. Dar nici el nu poate trăi sub tine. 
Dați-i timp! Dați-i voie! Dați-i respect. Dați-i același  respect ca unui fericit, ca unuia care are tot ce îi trebuie în el pentru a se ridica. Dați-i o mână când o cere și dați cu mâna noroc, nu milă.

Ce ne lipsește e conștiința faptului că suntem egali, dincolo de formă și de traseu și de ce ne doare, egali la orice vârstă și cu oricine. Pentru că pe toți ne doare ceva, pentru că toți am pierdut ceva și pentru că toți plângem. Doar că unii oameni, nu știu, de fapt, să răspundă altor oameni.


În 2017 am vrut curaj, în 2018 aș vrea...cuvinte.

duminică, 24 decembrie 2017

Când prinzi stele

” Poate că ajung”...își spuse Bătrânul în timp ce băga în coș ultima stea.
Scara de sub el aproape aluneca pe zăpadă, sprijinită de un brăduț nici prea mare, nici prea mic, nici prea forțos, nici prea firav.
”Poate că ajung și dacă nu ajung oricum nu le pasă lor prea mult...
Da, dar ce fel de Moș aș fi dacă nu i-aș bucura câte puțin pe fiecare?! Dar ce bucurie poate fi asta pentru ei. N-o să înțeleagă nimeni, nici n-are rost cât mă cațăr după voi și cât v-alerg.
Ei îmi scriu scrisori întruna și îmi cer tot felul de daruri...
Le mai duc dintre ele câte unul, două, hai! dar și dacă nu le duc eu, își cumpără-ntre ei și mi le strecoară în desagă. Vor să-i mint.
Mie nu-mi plăce să-i mint, mai ales pe copii. Și totuși i-am mințit, de atâtea ori, nu sunteți voi atâtea-n cer de câte ori i-am mințit. De dragul părinților. Na...părinții lor țin morțiș să le dau darurile din desagă, să le dau ce vor, ce cer, ce le trebuie....ei, parcă asta le trebuie...nu le trebuie, dar asta le place...Mai bine să-i lași cu ce le place”

Buf, se auzi o căzătură.
Bătrânul se ridică greoi de jos și cu oasele ușor trăznite și pline de frig, cu fundul izbit de ghețuș și plin de urme și cu stelele împărștiate peste tot, bombăni mai departe:
”Dacă măcar ar avea vreun rost. Ei nu cred în mine, nici n-au crezut vreodată și...nici eu nu mai cred în ei. Sunt zevzeci! Și răi unii cu alții...și închiși. N-au minte...
Ce minte! Dar eu am? Uite-mă aici, pe-un ger ca ăsta într-un întuneric de-ți sperie și moliile din cojoc...Și-un nebun m-ar lua la rost. Nici nu cunosc pădurea asta și nici n-ar trebui s-o cunosc.
Copii n-au nevoie de stelele mele...ce să facă ei cu stelele? De vândut nu le pot vinde.
Iar părinții lor le cumpără deja becuri colorate și le pun în brazi.
Da, păi ce? Credeați că voi sunteți de folos cuiva? Au ei brazii lor, care miros la fel ca voi, dacă nu-s de plastic. Unii sunt chiar în ghivece, pot fi udați și rămân și verzi și veșnici...Ca voi...Să nu vă fie ciudă, oamenii au puterea lor, noi nu mai avem ce le da. Oamenii sunt reci ca noaptea asta și ca gheața de sub tălpi.

Bătrânul se scutură de zăpadă și căută stelele căzute, strânse, pe rând, una câte una, le suflă peste cele cinci colțuri și le strânse-n pumn să vadă dacă și cât luminează. Pe una, mai șubredă, care pâlpâia ușor, o așeză jos, pe altele mai reci le băgă în buzunare și pe restul pe lăsă la odihnit în coș.

”Am obosit. Nu mai am nădejde, nu mai știu pe unde s-o apuc și nu mai pot s-apuc pe oriunde. Mă pierd. M-am pierdut și-acum.
Bătrânul adună-n jurul steluței de jos, câteva vreascuri să-i țină lumina adunată , vru să rupă și trei crengi dintr-un brad, ceru voie și iertare,  promise că-i sunt tare de folos, altfel n-ar fi îndrăznit. Bradul tăcu și-nțelese.”Nădejdea era...altfel...vedea în toți câte ceva”

Steaua-nconjurată de vreascuri începu să își revină și lumină atât de tare încât bătrânului nu-i venea a crede cât e de frumoasă, o scânteie sări dintre lemnele-adunate, apoi încă una, și încă una și tot așa până se făcu un foc mare.
Moșul se așeză lângă foc și se încălzi bine, își cuprinse genunchii cu mâinile și-i străluciră ochii în lumina flăcărilor, îi străluciră  și obrajii rumeni, străluci el tot parcă...
”Aaaa, voi erați!” Scoase cele două stele din buzunar și le ținu pe genunchi, se uită cu drag la ele și ele parcă se uitară cu drag înapoi la el. În ochii triști ai Moșului se iviră zorile...zorile când aduc a lacrimi.

”Lumină! Oamenii au nevoie de lumină, ca să se vadă! Trebuie să ne tragem puțin sufletul dragele mele, să ne încălzim, să respirăm aici împreună. Oamenii nu cred în mine, nici în voi nu prea cred. Vă iau în seamă numai așa, când citesc horoscopul...îl citesc aproape-n fiecare dimineață, dar nu vă văd pe voi...mă-nțelegeți? Nici pe mine nu mă văd, dar așa, în frig, în greu, în rece, în întuneric și-n singurătate, oamenii au nevoie de lumină. Trebuie să ne tragem sufletul când nu mai putem și să mergem mai departe. Oamenii nu sunt răi, doar că nici ei nu  mai au  nădejde și le e dor și le e greu! Trebuie să avem răbdare și să-i înțelegem, le e greu! Oamenii au nevoie de lumină ca să se-ncălzească și să se vadă-ntre ei”

Și Moșul se ridică de lângă foc cu oasele la fel de bătrâne, dar cu inima mai slobodă, cu mintea mai limpede și cu ochii mai curați, cu fața mai înstelată și cu stelele mai strânse-n brațe laolaltă. Ridică de jos scara și coșul cu restul de stele, le așeză pe sania lui mică și o luă grăbit spre oraș, așa, fără desagă, fără cadouri, fluierând un cântec ca un vers din Biblie: ”Și lumina lumineză-n întuneric și-ntunericul nu a cuprins-o”






păpușă n-am fost niciodată





Acum 5 ani, în Ajunul Crăciunului, în fața pieței din Târgu Neamț o fetiță s-a întâlnit cu tatăl ei. 
Tatăl, un pic mai bătrân, după 20 de ani de nevăzut, zâmbea strengărește cu un televizor în brațe, proaspăt scos de la reparat, și-i promitea fetiței ”orice, oricând”; cinci ani mai târziu fetița coace pâine și prăjituri pentru alte fetițe și alți băieți care vin la colindat.
Fetița asta știe deja că în oglinda ei e o femeie un pic smucită și un pic ciudată, care o iubește, deși nu prea recunoaște cum.
Fetița asta știe că femeia îl iubește și pe tatăl cu televizorul în brațe, deși a fost dezamăgită de multe ori de zâmbetul lui șugubăț și promițător.
Fetița asta știe acum, după 5 ani în care nu prea s-a schimbat nimic, că ”orice și oricând” depind numai de ea și că asta e, până la urmă, tare bine. Și că asta e, până la urmă, ce ar trebui să știe toate fetițele din univers. Și-ar trebui să știe și băieții...că e bine să nu depindă orice-ul și oricât-ul numai de ei.
Femeia din oglindă o ajută tot mai mult să-nțeleagă și să ierte...Și să fie fericită într-un Ajung de Crăciun, după 25 de ani de așteptat, când pentru prima dată n-a mai vrut acasă.
Televizorul tatălui merge probabil mai bine decât iubirea dintre ei doi, dar femeia-fetiță -păpușă are un pic de chef de viață.
Și bat la ușă tinerii...cărora le coace pâine

sâmbătă, 2 decembrie 2017

vineri, 17 noiembrie 2017

O busolă




La Nord e pâinea, la unt e Estul, în Sud cafeaua și-n vin e Vestul.
Procesul ăsta de făcut și copt pâine ține o zi și-o noapte. Uneori mă trezesc la 6, alteori mă culc la 3, depinde...Oricât mai puțin înseamnă o pâine proastă.
Azi am făcut-o pe cea mai bună de până acum. Și mi-am dat seama că asta o să fie și ultima fotografie cu pâini. Acum știu cum curge ceasul, acum mi-e limpede că sub aluat, răbdarea, șubredă, se coace.

joi, 19 octombrie 2017

Faţa-n viaţă

Era odată o fetiţă care uda un copac.
Şi copacul locuia departe, într-o livadă, cu alţi copaci. Şi toată ziua copacul îşi unduia frunzele, îşi făcea roadele, vorbea cu ceilalţi copaci (cu cei din familia lui vorbea chiar mult). Din când în când, copacul se uita în jos şi vedea că tot vine o fetiţă să îi pună apă la rădăcină. Lui i se părea inutil pentru că el avea solul fertil şi o întreagă familie de copaci; îi avea în plus şi pe ceilalţi copaci, pe care îşi propusese să-i tolereze într-o zi, dar n-apucase încă. Deci nu era nici singur, nici lipsit de ocupaţie. Nu prea înţelegea ce-i cu toată apa asta, care, la urma urmei, nici nu strălucea ca soarele, nici nu-i ţinea fixe rădăcinile, nici nu-i trecea printre ramuri, nici nu semăna cu el vreun pic. Măcar să fi fost din acelaşi soi. Sau să se fi putut scurge la ceilalţi copaci. Dar aşa...toată, toată la rădăcina lui. Şi fără nicio noimă. Şi fără nicio vorbă.
Pentru că fetiţei i-a plăcut mult copacul, n-a contat că aducea apa de departe sau că făcea mai multe drumuri din pricina găletuşei care nu era destul de-ncăpătoare pentru toată setea unui copac, n-a contat c-o rodeau papucii sau că transpira mult şi ajungea acasă cu rochiţa împuţită. Copacul ăsta trebuia îngrijit într-un fel. Cam cum trebuie îngrijită orice floare. Copacul ăsta era puternic, dar nu se ştie cât de mic se putea face fără apă.
Într-o zi fetiţa s-a uitat în sus şi a văzut că în copacul ei şi-au făcut casă doi pitici, care beau apă cu paiul. Şi s-a gândit că asta-i altă poveste.
Şi s-a mai gândit că a crescut aşa de mare udând copacul ăsta nerecunoscător, că a lăsat naibii mersul pe jos, s-a urcat în maxi taxi şi s-a dus la oraş să-şi cumpere un cactus. În ghiveci.

Sau:

Într-o zi fetiţa s-a uitat în sus şi a văzut, pentru prima dată, că susul nu se uita deloc la ea. Și s-a gândit atunci că a crescut așa de mare tot udând copacul ăsta, că ar putea, la fel de bine, să-și planteze ea unul, unul cu care să poată sta față-n față, cu care să poată sta față-n frunze.

duminică, 15 octombrie 2017

Decât o casă


Casa de copii nu e acasă, dar nici acasă nu e decât o casă.


Ladies and gentlemen,
un copil abandonat e un copil abandonat.
El este şi cel dintre cearşafurile găsite la ghena de gunoi, şi cel din orfelinat, şi cel dintr-un divorţ în urma căruia unul din părinţi şi-a făcut sau nu norma de " o dată la două săptămâni " , şi cel din sufrageria bunicilor şi cel din sufrageria voastră, aia în care el există dar voi nu ştiţi nimic despre el, şi cel pe care îl duceţi într-un loc exotic o dată pe lună ca să vă faceţi datoria de părinţi, şi cel căruia i se pun bani în cont ca să vă faceţi datoria de părinţi, şi cel în faţa căruia vă faceţi datoria de părinţi cu " n-am avut timp, "n-am avut bani", "am făcut totul pentru tine". Ladies and gentlemen, adevărul e că singurul lucru pe care l-aţi făcut pentru el, e că l-aţi făcut.
Adevărul brut şi neplăcut e că un copil abandonat e un copil despre care nu ştii nimic şi în faţa căruia, te trezeşti, după ani şi ani, vinovat.
Acesta nu este un reproş, ci o realitate. Şi numai pe realităţi, într-o lume reală ca a noastră, se poate construi.

vineri, 6 octombrie 2017







Azi s-au dus spre tipar personajele astea desenate de mine. Sunt un pic emoționată, duminică ies în văzuri la copii. 


Viaţa ca un colţ de râmă

Când eram mică, mică, mama îmi citea seara poveşti.
Asta e una dintre cele mai neintenţionate şi preţioase moşteniri de la ea, mai preţioasă decât covorul de Humuleşti, treaba cu poveştile şi felul în care îmi cumpăra cărţi, se bucura de ele şi bucuria ei mă învăţa, de fapt, să le port de grijă.
Şi îmi amintesc trei poveşti, triste toate, care mi-au rămas în minte: Cioc de Sturz (cap de afiş), Mica Sirena (nu cea Disney, ci cea moartă) şi aceasta din urmă, fără prea mult amestec suprarealist, în care o mamă singura, cu trei copii, murea. Şi Îngerul trimis de Dumnezeu să-i aducă sufletul femeii în Rai, de mila copiilor, care aveau să rămână singuri îl tot chestiona pe Dumnezeu şi Dumnezeu tot îi arăta cum, sub o piatră, este o râmă şi râma vie şi teafără şi fericită se afla în mila şi grija Lui, deci cu atât mai mult se vor afla şi copiii.
Şi Îngerul înţelegea şi eu înţelegeam. Şi tot nu pot face pace cu asta. Pentru că pe râma aia o cam durea în cur.
Atât am avut de spus.


Găsite în telefon, notițe despre fuga-n Deltă: 
În Green Village luna
stă aproape de ferestrele puține.
Şi ca miez de felinare 
pentru corturile pline,
străluceşte-nverşunată,
de un cupru zgâriat.
Vara parcă s-a încumetat 
să devină mare toa(n)tă.

În contemporaneitate

  • De când tot vorbeşte ministrul ăsta al educaţiei liber, prin lume, eu nu mai pot să scriu nimic pentru doctorat. Jur, nicio pagină! Nu că înainte ar fi fost uşor, dar acum pur şi simplu îmi dau seama că puteam să mă fac ministră-n clasa a 2a. Deşi şi eu şi toţi colegii mei din Vânători, 1996, internetless, am fi fost supracalificaţi.
    Ştiam să citim, să facem acordul între subiect şi predicat, să folosim propoziţii simple, dar cu sens, să utilizăm corect cuvintele limbii romane, în contexte cât de cât realiste şi să deosebim timpurile între ele. Ştiam şi că la sport trebuie să te mişti şi puteam să ne mişcăm fără manual, rezolvam probleme de matematică din culegeri auxiliare, făceam ore suplimentare, sâmbăta, cu doamna învăţătoare, pictam pe sticlă, scriam compuneri cu Plac şi Plici pe planeta cu pitici şi viaţa era chiar normală. Uneori ne mai făceam de cap şi gândeam şi logic.

  • Au guvernanţii ăştia o logică de-ti stă (ne)folositoru-n loc.
    Unu' nu vede cum şi unde s-au scumpit carburanţii, alta zice că dacă Dragnea hotărăşte că nu-s taxe mai mari, păi taxele nu miscă-n front, unu' dă vina pe găini, alta face nişte corecturi de gen la pensie, că evident femeile muncesc mai puţin ca bărbaţii şi nu plătesc aceleaşi taxe.
    No, eu credeam că oamenii ăştia care au probleme severe de percepere a realităţii merg pe deal, la Socola...Când colo, pe deal, la Socola, ce să vezi? Ministere cu miniştri, Parlamentul, Casa Poporului...toată capitala, frate!



  • Măi, eu de vreo 3 săptămâni fac pâine. De una, fac chiar pâine cu maia. Mai pun aşa un pic de nucşoară sau secară sau ghimbir în ea, da' în rest făină, apa şi sare. Şi mă gândesc, după ultima deducţie varujanvosganiana, că văduvesc statul rău de tot de minim 2 covrigi pe zi şi de-un cub de drojdie. Şi mă simt deodată foarte rebelă !!!Numai ce-l rugai pe Dani Gheorghiu, marţi, să-mi facă din Breaking Bad un Baking Bread pe poza asta, dar habar n-aveam că urma să aibă şi sens:



  • Dar ăștia mai au dreptul să se numească PSD (social-democrat adică) ?! Mi s-a întâmplat de câteva ori în ultima vreme să-i lămuresc pe unii și pe alții că partidul nostru de stânga e PSD-ul. Oamenii lămuriți s-au mirat. Și m-am mirat și eu cu ei pe măsură ce îi lămuream, parcă nu-mi venea să mă și cred.
  • Ar trebui ca ăștia de-și rezolvă problemele cu gândirea pozitivă #goodvibesonly #eșticeeacegândești și #universulnutetrăzneștedacănumerițitrăznit să aibă o explicație foarte bună pentru care eu și alții ca mine, mai sceptici și mai neunicorniști, trebuie să ne scoatem fundurile din casă și să protestăm iată a doua iarnă deja! Ce Doamne iartă-mă faceți cu vibrațiile alea?!